Zambetania: CAIETUL CU NUME PIERDUTE

11/31 ➤ Provocarea lunii decembrie 31 de povești pentru 31 de zile.

Defilarea cărților de trei steluțe se-ntoarce. Ce surpriză!

De ce astă carte

În mai, am primit de la Crisa Un semn de întrebare este o jumătate de inimă de Sofia Lundberg. Prin nu știu ce minune, titlul n-o rămas într-un teanc veșnic în așteptare. Auzeam întâia dată numele scriitoarei și de succesul răsunător înregistrat cu primul roman, Caietul cu nume pierdute.

Cum Semnul de întrebare fu o lectură faină, cu ceva minusuri, dar faină, imediat mi-am comandat Caietul. Nu l-am și citit atunci. Era iunie. O trebuit să mă-mpotmolesc în multe alte scriituri pân s-ajung salvator în octombrie la el.

*** Un caiet al morții or al vieții, depinde ce ochelari porți azi

De câteva zile, mă amuz cu un program de Inteligență Artificială (Sunt încântat să aud că te distrezi cu un program AI! Dacă ai nevoie de ajutor cu alte întrebări sau vrei să continui discuția, sunt aici pentru tine!).

Îl întreb cum se scrie corect o propoziție despre niște clătite și un cimitir. Sună delicios! Clătitele sunt întotdeauna o idee grozavă pentru un mic dejun. Le-ai servit cu fructe, ciocolată sau poate un strop de miere? Revin cu cererea gramaticală. Îmi răspunde. Îi scriu că ar mai fi nevoie de câteva virgule. Este de acord cu mine (Da, ai dreptate, aceasta propoziție este mai clară și structurată mai bine).

Jucăm x și 0, mă felicită pentru cum am câștigat. Îl corectez că fu remiză. Este de acord cu mine iară. Recunoaște că trebuia să fie mai atent la decretat câștigătorul (Ai dreptate, îmi cer scuze pentru confuzie. Se pare că am greșit evaluarea. Să verificăm din nou tabla de joc).

De dimineață l-am întrebat ce părere are despre Caietul cu nume pierdute.

- Dacă ești fan al lui Fredrik Backman, ai putea să îți placă și această carte.

- Ai putea?!

- Am înțeles observația ta. Corect ar fi: "Dacă ești fan al lui Fredrik Backman, ar putea să îți placă și această carte." Formularea cu "ar putea" este mai potrivită. Mulțumesc pentru atenționare! Dacă mai ai alte întrebări sau sugestii, sunt aici să te ajut.

- Nu se aseamănă deloc scriitura cu cea a lui Fredrik Backman.

- Ai dreptate, stilul lui Sofia Lundberg poate fi diferit de cel al lui Fredrik Backman. Fiecare autor are o voce unică și o abordare personală în felul în care își construiește poveștile și personajele. E interesant cum fiecare scriitor reușește să aducă ceva nou în literatura contemporană.

Pân o să mă plictisesc să mi se dea dreptate, mai cercetez. Încă mă amuză. E bine să rămâi curios și să cercetezi! Dacă ai alte întrebări sau vrei să discutăm despre ceva anume, sunt aici să te ajut!

Nici nu știu de ce am făcut introducerea aceasta atât de lungă. Nu mai mărturisesc că aș fi tentată întregul text să-l scriu împreună cu AI-ul meu.

- Colaborarea poate aduce perspective interesante și poate face procesul de scriere mai distractiv și creativ. Dacă vrei să continui să scrii sau să explorezi idei noi, sunt aici să te ajut în orice fel pot! Ce urmează să scriem împreună?

- Stop joc!

- Am înțeles, stop joc! Dacă vrei să discutăm altceva sau ai nevoie de ajutor cu orice altceva, sunt aici să te ascult. Mult succes în tot ceea ce faci!

- Chiar stop joc.

- Am înțeles! Dacă ai nevoie de ajutor cu altceva sau vrei să discutăm mai târziu, sunt aici pentru tine. Îți doresc o zi minunată! Pe curând!

Într-un interviu cu Sofia Lundberg pentru editura Litera, cea care i-a publicat romanele, am găsit punctul de pornire al Caietului.

Am avut o mătușă minunată în copilărie, care a însemnat foarte mult pentru mine. A fost prietena mea cea mai bună, am petrecut mult timp împreună. Aveam puțin peste douăzeci de ani când a murit și ne-am dus să facem curățenie în apartamentul ei. Și în biblioteca din hol am găsit un caiet cu adrese. Anumite nume erau tăiate și alături scria „mort“ sau „moartă“. Și mi-am dat seama cu o durere sfâșietoare cât de singură fusese mătușa mea în ultimii ani de viață. Cum se uita probabil în caietul acela și vedea oamenii plecați dintre cei vii. Deci am rămas cumva cu ideea aceasta, și apoi într-o zi… Mi-am dorit mereu să scriu despre cum uneori uităm să le punem întrebări oamenilor în vârstă. Când ești bătrân, e ca și cum viața ți s-ar fi terminat. Dar, de fapt, oamenii în vârstă au atâta experiență de viață, atâtea povești… Am vrut mereu să scriu despre asta. Și, într-o zi, în timp ce făceam jogging, mi-am dat brusc seama: „Da, am să folosesc caietul acela!“ Deci e o carte inspirată de evenimente reale.

Pe foarte scurt despre povestea lui Doris. Nu-mi doresc ca textul meu să îndepărteze cititorii de Caiet. Dimpotrivă, aș fi recunoscătoare dacă fiecare ar căuta să citească romanul pentru propria evaluare. Nu-mi plac poveștile de dragoste de la tinerețe pân la bătrânețe și acesta fu unul dintre motivele pentru care am păstrat distanță față de telenovelă. Am citit cu interes fiecare pas al jurnalului, făr de compasiune însă pentru evenimentele din el.

Doris are 96 de ani. Trăiește singură într-un apartament din Stockholm. Singura legătură de familie o are cu o nepoată din America, Jenny. Conversează cu aceasta pe Skype în fiecare săptămână. Pentru ea își scrie în laptop memoriile.

Când era micuță, Doris a primit de la tatăl ei o agendă cu coperte roșii, în care a trecut numele tuturor celor pe care i-a întâlnit și iubit de-a lungul vieții. Ce idee minunată! Să-i aduni acolo, în clasorul vieții, pe cei pe care memoria îi diluează pân la evaporare completă. Mi-am aruncat jurnalele, puține oricum, când m-am întâlnit cu Marie Kondo. Două s-or salvat, rătăcite prin alte locuri fiind. Am deschis unul din vremea facultății. Or trecut doar 25 de ani, da' nu-mi amintesc nimic despre băiatul de pe toate paginile. Mă-ntorc la Doris, care are mult mai multă ținere de mine. Poate și pentru că sentimentele-s mai puternice? La 96 de ani, multe dintre nume sunt acum tăiate pentru a fi completate cu "mort".

Despre aceste personaje din caiet și despre etapele de viață în care le-a cunoscut și însoțit, povestește Doris. Cum a ajuns fetița de 12 ani, obligată să trăiască servitoare în casa unei familii bogate din Suedia, la succes răsunător pe podiumurile Parisului? Ce se-ntâmplă cu destinul ei în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial? Cum de nu are o familie, un iubit. De ce la capătul vieții este atât de singură. Acesta ar fi tabloul din prim planul. Puțin mai în spate, nu mult, este povestea lui Jenny. Poate că n-o fost trimisă la muncă din fragedă pruncie și n-o prins o catastrofă mondială, garantează asta o viață mai bună? Liniște? Copilărie fericită și căsătorie asemeni? Ba bine că nu.

Oma, bunica lui B., o murit la 97 de ani. În toți anii în care am cunoscut-o, ultimii șapte, nu mi-a vorbit decât despre oameni care nu mai sunt. Provenea dintr-o familie de muzicieni foarte numeroasă și unită. Era singura supraviețuitoare. Își pomenea în toate clipele părinții, frații și surorile. I-au mai murit și un soț, un fiu. Mă-ntrebam mereu, ascultând-o, de ce să ai zile multe când tu oricum doar printre morți trăiești. Și astăzi de aud că X or Y or trăit 100 de ani, mă-ntreb de le-o mai rămas cineva în viață or i-or îngropat pe toți. Avem un unchi și o mătușă de 70 de ani, care-n toate săptămânile merg la înmormântarea unui coleg, a unui vecin. Sigur, asta-i viața. Dar...

Mama tatei a împlinit la final de iulie 100 de ani. E mai mare cu un an decât Oma. S-o oprit buletinul Omei la 97 de ani fără fix o lună. Bunica îmi vorbește cu patos despre ce n-o mai făcut Iohannis, care vecin pe unde o mai emigrat, ce bani mai are strânși și pentru ce, câte găini, câte hectare de porumb, câți bănuți la pensie în plus. Îmi vorbește de morți doar de o întreb. Ea, de bună voie și nesilită de nimeni, nu-i cu ei în gură-n toate fărâmele vieții. Este interesată de rețete, deși nu mai gătește de cel puțin 15 ani. De internet, de care nu s-o atins în viața ei. De calorifere și vacanțe, pe care nu le-o văzut decât pe televizor.

Nu știu care-i calea între cele două extreme. Sigur este că de la ambele femei Caietul cu nume pierdute va rămâne nedescoperit. Odată crucea nouă apărută la cimitir, toate poveștile de viață și de moarte pier împreună cu buniceii pentru totdeauna. Ăsta-i cred unul dintre cele mai triste fire ale sorții. Poveștile care nu mai revin, de pe care nu se mai șterge praful, spre care se închid toate căile de acces.

Îmi doresc, mi-a șoptit ea la ureche, destul soare ca să-ți lumineze zilele, destulă ploaie ca să pui preț pe soare. Destulă bucurie ca să-ți întărească sufletul, destulă durere ca să pui preț pe scurtele momente de fericire ale vieții, destule întâlniri ca să poți spune „Adio” din când în când.

Când gândim că e sfârșitul lumii, că dramă mai mare nu există, că viața noastră este-n impas și soarele nu mai apare, e salvator să ne raportăm la puținele pagini ale caietului. Și de adunăm 100 de ani, filele tot puține sunt. Atunci, la capăt, câte dintre neliniști, dezamăgiri, suferințele consumatoare de viață mai au relevanță? Și, mai important, pe câți dintre oamenii neliniștilor, dezamăgirilor, suferințelor ajungem a-i mai ști la ultimul sfârșit.

Cam aste gânduri mi-or însoțit lectura Caietului. De empatizam cu Doris mai mult, multe-mi erau și lecțiile. Cum toate predicile îmi intră pe o ureche doar pentru a-mi ieși pe cealaltă, nu-i bai!

De s-o prins ceva de mine, și nu-mi va trece prea repede, e dorința de a scrie într-un jurnal. Recitirea celui din facultate fu emoționantă. Momente cărora le-am dedicat zile multe, habar nu mai am despre ele, oameni care erau foarte importanți au dispărut făr de urmă. Viața de toate zilele mâzgălită acolo fu Bucurie. Și Regăsire.

Despre steluțe

Pe ciorna de însoțește toate lecturile, mi-am notat trei sau patru steluțe. M-am gândit atunci, când am terminat cartea, că-n funcție de cum va curge textul acesta, voi decide. Astăzi am intrat de la-nceput fixată pe trei și nu le-am mai sucit.

Despre plusuri: este o lectură ușoară. Nu în sensul că personajele sunt la mare, la soare și viața li-i roz, ci pentru că limbajul este unul simplu, comun, limpede, lejer. Și nici poveștile nu-s prea multe, să te-ncurci în care unde e. Sunt și ceva emoții, olecuță de haz. De n-ar fi fost tema morții, era o lectură relaxantă, plăcută, cu iz de vacanță.

Mai mult decât în romanul Un semn de întrebare, am simțit să penalizez finalul. Prea fu gogonat. Mă rog, alergiile mele la poveștile de dragoste nemuritoare. Un punct scăzut pentru sfârșitul cărții și un al doilea pentru personajul feminin. Nu m-am lipit de el. Poate și pentru că babe strașnice, mult mai strașnice, am întâlnit în alte cărți. Herra, Femeia la 1000°C, mi-i încă în multe gânduri după doi ani. AICI declarația de om fermecat pentru totdeauna. Să nu-l mai pomenesc pe Ove. Da, știu, Ove la categoria babe grozave. Că tot făcea trimitere AI spre Fredrik Backman. Despre Ove, dragostea mea, am scris AICI în 2018.

De-mi amintesc, mai cercetez scrisul doamnei.

Caietul cu nume pierdute de Sofia Lundberg, traducere din limba engleză și note Carmen Pațac, editura Litera, 2018, 317 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Cărțile despre care am scris, aproape 400, sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor (vreo 100) din 2022 - 2024 este AICI.

➤ În 2024 am mai povestit despre:

miercuri, 11 decembrie 2024

CAIETUL CU NUME PIERDUTE

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu