Zambetania: TOATĂ DRAGOSTEA DINTR-O FOTOGRAFIE ARSĂ

2/12 ➽ Cartea lunii februarie

Mărturiseam la volumul anterior Privighetoarea și trandafirul c-o fost înfrânt aproape de finalul întrecerii. E momentul dezvăluirilor, iată învingătoarea!

De ce astă carte

Anul ăsta șeful la bugetul cărților o decis să nu mă mai trimită la plimbare prin librării în fiecare lună. Așa m-am trezit cu 425 de lei pentru ianuarie și februarie. Suficient cât printre trei volume Stephen King să strecor ș-olecuță de Maria Orban. Pentru că ce-o decis omul banilor e diferit de cum merg plățile online într-unul dintre cele trei locuri unde am dezlegare să-mi fac cumpărăturile, tot banii p-o lună s-or transformat în colet la poartă.

În 2021 m-am întâlnit cu romanul de debut al Mariei Orban. AICI declarația mea de dragoste pentru ai săi Oameni mari. Nici până azi nu am uitat scriitura și că autoarea-i dată-n urmărire generală de atunci.

***** Vei muri, dar înainte?

Când am început să scriu per se, știam încotro merg. Mi-a luat aproape un an, cu mici pauze. Am lucrat la carte pe calupuri, în diverse locuri (Brașov, Sângeorz-Băi, Iași), vreme în care am scris, rescris și tot așa. A fost un drum greu, total diferit de cel de la Oameni mari, dar știu că mi-a fost necesar. Și mai știu că am vrut să scriu despre o cădere, în timp ce eu însămi eram în cădere.

Trei generații de femei: doamna Oprea sau bunica Nana, fiica Elena (alintată Leia), nepoata Ioana. Trei săptămâni. Atât. Cea care ne face cunoscute legăturile și înstrăinările este Leia, singura cu dublu rol: și mamă și fiică.

Ai crede că-ntr-un roman de mici dimensiuni (93 de pagini), unde nu încap derulări ample, este imposibil de pus în scenă o piesă puternică, de construit un tablou întreg. Maria Orban reușește scriind concentrat. Trei săptămâni și parcă și alea fură prea multe piese pentru puzzle.

Mari fulgi de zăpadă vin peste ea în vertij, nu mai vede în jur, dar e plăcut să meargă așa pe străzi, cu ochii aproape închiși. Cum ar fi să plece? N‑au decât să facă ce vor. Ar putea merge în Islanda, câteva săptămâni, o lună chiar. Ar putea înota sau ar putea urca pe munte. A văzut un documentar mai demult cu doi tipi care și‑au propus să se retragă o vreme și să mediteze. Ea nu are nevoie de nimeni și nici de meditație, vrea doar să fie singură. Ar trebui doar să sune o dată pe săptămână la poliție, să se știe că trăiește, ei așa făceau. Sau a mai aflat de o insulă mică și aspră, Kaffeklubben, cel mai nordic punct de uscat. Un iglu, ea și capătul lumii.

Leia este librar în centrul Brașovului. Are 40 de ani. Mama sa taman ce-o aterizat la spital, făr de nimic grav. Leia are o relație cu Tudor, mare iubitor al muntelui și drumețiilor cățărătoare. Ioana este fiica sa, elevă în clasa a XII și-n prag de bacalaureat. Adi este bărbatul de care a divorțat și tatăl Ioanei. În apartamentul în care locuiește împreună cu fiica sa mai există Ivan, partenerul adolescentei. Prin poveste mai apare și dispare un vecin. Mai este pomenit tatăl mort. N-ai zice că-i o carte despre femei în ăst context, dar chiar este. Asta de vrei să ignori câtă influență au legăturile paterne în rezultatul final, femeia.

Că relațiile dintre cele trei femei nu-s idilice se-nțelege de la sine într-o carte a Mariei Orban. Există multe stricăciuni. Doamna Oprea a fost educatoare. Exigentă cu fiica în fața celorlalți prichindei, cu trebi multe pe cap acasă, cu prea puțină afecțiune de exteriorizat. Elena a locuit multă vreme în casa ei, chiar și după căsătoria cu Adi și nașterea Ioanei. Ioana nu-și dorește să urmeze o facultate, dorința cea mai mare a mamei, ba nici pe la școală nu prea șade. Conflictele între cele două izbucnesc oricând fie și doar din aste două motive. Dar câte mai îs!

Cu mama în spital pe timp de Covid și fiica cu program de harță nonstop, sărmana Elena!

Și nici nu mai contează că, de câteva zile, nori grei și cenușii umbresc orașul și ninge cu fulgi mărunți și deși. O tristețe mare pândește de undeva, ca o pasăre de pradă deasupra unui hoit.

Există numai ea, maică-sa și Ioana, dacă una dintre ele moare, moare tot, pentru că ele trei sprijină lumea. Se plimbă fără nicio direcție pe stradă, amânând întoarcere acasă, deși e deja întuneric, dar doar așa, în permanentă mișcare, are senzația că situația se poate rezolva cumva.

Este inevitabil să nu rezonezi cu una dintre tabere. Identifici fiecăreia și vinele și dreptățile, dar cred că rezonezi doar cu cea în care te oglindești. Sunt în nerelație cu mama de ani de zile. Mă gândesc uneori cum să dreg rupturile, dar rămân cu gânditul, făr de acțiune. Îmi imaginez uneori că mă va suna soră-mea și-mi va spune că mama a pierit definitiv, după cum ne tot amenință, dar tot în planul cu gânditul rămân proptită.

Pruncii răzvrătiți îi ador pân la un punct. Nu știu cât de schimbat mi-ar fi fost prezentul de multă vreme nu aș fi executat doar ordinele părinților și m-aș mai fi întrebat, măcar din când în când: Mărie, dar tu ce simți, ce-ți dorești? De asta-s de partea revoltaților. Nu vrei școală? Nu fă! Vrei să încerci x, y, z? Dă-i drumul! Poate că-mi este lesnicios să simt astfel din moment ce eu nu sunt părinte (doar unul vitreg) și nu am griji, responsabilități, iubiri. Din toate aste motive votez cu Ioana. Și mai sunt unele pentru care cred că ea va ieși în viață mai sus și mai limpede decât cele două niveluri anterioare, dar nu vreau să dezvălui dintre secretele cărții.

La 45 de ani nu am prea empatizat cu personajul de 40, ci cu cel de 70. Pentru că acolo mă doare încă tare. Cine suntem după ce rămânem singuri? este tema pentru acasă scrisă pe copertă. Când mama nu mai e și fiica își vede de altă viață, a ei, cine-i femeia rămasă? Cu doi ani în urmă Oma a murit într-un spital în condiții de Covid (vizite spre zero). Fix o săptămână o durat de când o fost internată cu fractură de șold ș-o murit de moarte bună. Chinul doamnei Oprea fu de trei săptămâni. Timp în care fetele îi aflau starea de sănătate (sau nu) de la un medic care răspundea (sau nu) la telefoane. De la o durea puțintel un picior ș-o chemat Salvarea s-o gătat într-un sac cu fermoar. Toată revolta, scandalul și neputința aparținătorilor din carte mi-or deschis răni care nu cred că se vor închide vreodată. E o furie care nu poate fi potolită. Îmi repet la nesfârșit mantra pe care am cules-o dintr-un episod de crime. Unei mame îi fusese fiica căsăpită. Nu mai adaug celelalte detalii. Povestea, încă în stare de șoc, că pentru a supraviețui își repetă la infinit: nu moartea îi definește viața. Așa mă amăgesc și eu, dar toate amintirile care mă năpădesc pornesc tot cu ultima: nu i-au pus aparatul auditiv și nici proteza în săptămâna aia neagră. Are 92 de ani, tot la cimitir se duce. Ne-or zis despre femeia care abia fusese la coafor și care umpluse frigiderul cu supă de roșii. Nu ne-au lăsat s-o vizităm decât după fiecare reclamație scrisă în parte. O fi schimbat-o cineva? O fi hrănit-o? A mângâiat-o careva când urla de durere și de străini?! Nu mai contează, dar încă mă rog pentru ea ca impactul să fi fost atât de puternic încât să-și fi pierdut mințile din primele secunde. Nu moartea îi definește viața. De-o fost conștientă nimic altceva dinainte n-a mai contat, sunt sigură! O știu!

Zăpada proaspăt căzută nu păstrează decât urmele lor, în rest, totul e atât de alb încât privirea preia la un moment dat lumina și, când se uită în zare, lumea e ca o fotografie arsă.

Cum de poate o cărticică să te lovească în atât de multe puncte, toate vulnerabile? Îi mulțumesc Mariei Orban că nu scrie delicat, că nu se cenzurează. E un roman greu de citit, foarte greu. Fiecare colț de pagină îți arată o imagine greu de privit. Chiar de-o alungi cu Fie la ei acolo, nu dispare. Uneori mă-nspăimânt câte dintre apucăturile de le uram la maică-mea le manifest. Cam așa e și cu Toată dragostea dintr-o fotografie arsă. Relații disfuncționale, toxicitate, necomunicare, traume parcă-s și prin bagajele noastre pitite. Dar nu se face, mamă, să le strigăm așa în gura mare. BA DA! E MUSAI!

Nu există rețete universal valabile. Când să renunți la a fi povară copilului tău agățându-te de el cu toate frustrările și fricile? Când să mergi mai departe de drumul, casa, viața-n care-ți sunt părinții? O fi și sacrificiul pe mai multe nivele și de la un punct în colo este dezastruos și pentru cei care pleacă și pentru cei care rămân. În esență, aș zice că asta-i tema de reflecție din romanul lunii. Pe tot parcursul lecturii îmi fu gândul la prietena mea E.. Supraviețuiește, chiar la limită, într-un orășel economic, și nu doar, mort. Îi tot zicem să se urnească stânga, mai sus, oriunde. Peste 20 de ani când mama n-o mai fi - răspunde invariabil. Și când tu vei fi la fel de neputincioasă exact cum este ea acum. Ai copilul care să se sacrifice pentru tine, îți dorești să aleagă cum ai făcut-o tu împotriva propriei viețuiri? Nu există rețete general valabile și totuși...

Despre steluțe

Am fost surprinsă recitind textul dedicat Oamenilor mari că am notat cu 4 steluțe o scriitură pe care timpul a dovedit-o greu uitabilă. Imputam atunci lipsa emoțiilor puternice. Las că le-o recuperat cartea de azi de nici nu le-am putut duce pe toate.

În ziua-n care mi-a sosit coletul, eram decisă să abandonez lectura începută, avansam prea greu, și să merg spre o carte nouă. Dacă tot am acces la colecția Eric-Emmanuel Schmitt datorită hotărârii prietenei mele Crisa de a renunța la ea, am ales de acolo o broșurică pe care să o gat într-o seară. N-am niciodată garanții la volumele domnului acesta privind numărul steluțelor, dar știu întotdeauna că de vor fi 2 or 5 cartea va fi citită repede. Mă refer la formatul scris mare, spații libere multe, pagini puține. Taman când eu stabilisem titlul schmittian, or sosit cărțile noi. Am ales imediat micul roman al Mariei Orban. Un ceas mai târziu, când B. o intrat în cameră, eu bocită toată fiind:

- Să nu-mi zici c-ai terminat una întreagă din pachetul sosit mai devreme!

- Îhî, smiorc, smiorc!

Toată dragostea dintr-o fotografie arsă - Maria Orban, n'autor, 2023, 93 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte 350 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2024 este AICI.

➤ În 2024 am mai scris despre:

miercuri, 28 februarie 2024

TOATĂ DRAGOSTEA DINTR-O FOTOGRAFIE ARSĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu