Zambetania: OAMENI MARI

De ce astă carte

Să mai zic cine-o recomandat în mai multe rânduri ăst volum? Dumnezoaica lecturilor strașnice, nicio surpriză dară. Când Petronela Rotar o scris pentru prima dată despre Oameni mari, l-am și comandat pe roman. Urnindu-mă de la încântările sale am descoperit mulți scriitori români chiar faini. N-aș fi vrut să-l pierd pe ăsta nou printre liste de dorințe.

**** Despre niște oameni, despre toți

Un roman de debut. Ce primă scriitură splendidă!

Ce să zic despre poveste, făr de a o dezvălui. Rucsandra Radu e profesoară de română la un liceu din Brașov. Are 36 de ani și-i foarte mișto. Mai mult decât diriga relaxată care joacă baschet cu elevii, la un moment dat se compară ironic cu rolul lui Michelle Pheiffer din Gangsta's Paradise, m-am lipit de femeia care aflată-n fața unui mare necaz nu se-ncrâncenează. Când omu' o anunță că divorțează, după 6 ani de împreună, când află că fuse înșelată, își păstrează mințile întregi. Mă rog, se străduie făr de a începe cu văicăreli și ocări asupra Universului, cu ea neprihănita și el ticălosu.

Nu-mi amintesc de o altă carte care să fi abordat tema aceasta (sau una apropiată) cu atâta naturalețe. Și asta-nseamnă nu că protagonista nu fu dezamăgită, că n-o suferit, ci doar c-o ales o altă cale pentru supraviețuire. Am fost surprinsă la final că-s doar câteva zile prinse-n roman și alea făr de prea mult suspans. Pentru că-s doldora-n analize ale lui ce fu, cum fu, chiar dacă-i vorba despre o perioadă atât de scurtă, e suficient pentru a pricepe o Rucsandră de-a fir a păr și mai ales a întrezări femeia ce va fi fost iremediabil transformată, vie, cu defecte și calități.

Nu lipsesc firele ce-mi tot apar în ultimele lecturi: relațiile disfuncționale în cuplu or între prunci și părinți, tiparele pocite moștenite de fiecare nouă generație, tentativele de vindecare cu ajutorul specialiștilor, viețile risipite-n umbra lui ce-o să zică lumea. Privind prin aceste lupe propria viață, este imposibil să nu te regăsești în cel puțin unul dintre cadre. Cel mai mult m-o atins relația personajului cu tatăl alcoolic. Și mama e încadrată pe ici, pe colo, dar doar tata mi-i vulnerabilitate pare-se. Și da, e tot un manual despre cum să nu-ți crești pruncii ciuntindu-i emoțional prin ceea ce-ți justifici tu a fi bune intenții. Un (posibil) refren al generației 30+ este subtitlul gândit de Maria Orban pentru scriitura sa, dar cum se adeverește mie la 40+, n-am îndoieli că merge și mai departe în ani ca cel mai puternic dintre blesteme.

Unul dintre fragmentele preferate:

Povesteam într-o zi cu Carmen despre cum provenim noi dintr-un șir lung de femei care și-au asumat roluri de bărbați. Bărbați care ar fi trebuit să le fie soți, frați, iubiți, tați; niște femei care au pus capac peste capac ca să astupe golurile lăsate de ceilalți. Niște femei care s-au asprit, încrâncenate, camuflat sub o crustă atât de tare încât nimeni nu a putut să mai ajungă la ele. Eu nu vreau să mai astup nimic. Nu mai vreau! Uneori, colegele mele de la școală vorbesc despre mamele lor. Tot felul de mame: dominatoare, bigote, inhibante, mame care le fură aerul, spațiul, care le dau târcoale, le împrejmuiesc și le atacă așa, ca niște păsări de pradă.

E un roman pe care-l recomand cu zece mâini și despre care aș vorbi până mâine de-ar exista vreo cale de a-i și păstra secretele astfel. E scris atât de nepătimaș, făr de bombastic și pedagogic, cum adesea-i abordată tema eșecului, încât nici nu mă mir că are atât de multe aprecieri din partea cititorilor. E așa ca o lecție de neuitat predată de cel mai iubit profesor la cea mai nesuferită dintre materii.

- Te-ai folosit de mine, mamă! Asta ai făcut. Fricile tale, bucuriile tale, nevoile tale, toate le-ai pus pe mine. Am fost soldatul tău.

Despre steluțe

Am terminat cartea în vreo trei oare. Mi-o plăcut grozav titlul. Oameni mari n-ai să vezi, doar copii interiori nevindecați și cărați în trupuri de adulți. Ce frumoasă e coperta, oglindă a titlului!

Când eram mică, credeam că oamenii mari sunt siguri pe ei, că odată cu vârsta vine un fel de stabilitate. De încredere. Credeam că dacă ești mereu ocupat și ai treburi multe de făcut, și ai copii, și serviciu, nu e timp să te plictisești, să-ți pui tot felul de întrebări la care nu găsești răspuns și nici nu te bântuie tot felul de temeri.

De ce nu-i o carte de 5 steluțe? Răspunsul e ăla veșnicu: mi-or atras atenția multe dintre abordări, cea principală e inedită, doar c-or lipsit emoțiile alea puternice, pe care să le bocesc. Ar fi fost culmea ca eroina să nu-și fi smuls părul din cap și s-o fi făcut eu cu zece rânduri de lăcrimi.

Oameni mari - Maria Orban, editura Nemira, 2020, 158 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

_________________________

În 2021 am mai citit și scris despre:

miercuri, 28 iulie 2021

OAMENI MARI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu