Furnizorul meu de Eric-Emmanuel Schmitt este de mulți ani prietena mea Crisa. Cum n-am mai ajuns din vară în biblioteca ei, mi-am încălcat restricția la o singură comandă de cărți pe an, aia din Vinerea Neagră, și mi-am cumpărat doi șmiți, prea-mi era poftă. Am citit cele două romane în câteva zile, n-aș zice că mai am dorințe pentru restul anului. Mi-s plină.
**** Despre omul care vedea dincolo de chipuri
Îmi place să citesc Eric-Emmanuel Schmitt. Pentru mine e un fel de Stephen King mai dumnezos, cumva mai profund, chiar dacă foarte comercial. Slavă cerului că nu scrie și el mii de pagini. Adică citesc 900, dar de nu-s cu 5 steluțe, tare-mi mai plâng apoi de milă.
Primele 100 de pagini le-am terminat în seara lui 31 ianuarie, când am deschis pentru prima dată cartea. M-o prins repede povestea și am pariat c-o voi epuiza a doua zi condusă de nerăbdarea aflării finalului. Pe drum mi-am pierdut interesul. Finalul a mai salvat dintre pagube, dar nu la nivelul la care-mi cocoțasem așteptările pentru un autor preferat.
Apreciez diversitatea din romanele lui Schmitt. Chiar de roiește tot în jurul lui Dumnezeu, nu-i Ăla din Oscar și Tanti Roz sau Evanghelia după Pilat, Domnul Ibrahim și florile din Coran, Copilul lui Noe ori Noaptea de foc. M-o dus mai degrabă cu gândul la Adolf H., și acolo fu Schmitt avocatul diavolului. E ceea ce m-o atras la astă carte, chiar de nu-i pe niciun podium prin asta. Și tot la favorite e și apariția scriitorului în roman. Da, da, în carne și oase. Fu un deliciu.
Nu prea știu cum să scriu despre povestea aceasta. Sunt atât de multe pagini de cinci steluțe și câteva de niciuna.
Augustin este orfan și stagiar la un ziar de pe lângă Bruxelles, în Charleroi. Trăiește pe străzi și la un moment dat se răfuiește pe acolo cu cine altfel decât niște români vagabonzi. M-o surprins că Schmitt, care o vizitat de multe ori România pentru cărțile ce i-au fost traduse și piesele ce i-or fost jucate, o ales astă soartă pentru românii din carte. Mă rog, sensibilități d-ale mele. Mi-a plăcut mult Augustin, cartea este scrisă de el, deci avem acces nelimitat la gândurile și simțămintele sale. Pe de altă parte, pare un personaj totalmente neverosimil. Nu se prea lămurește viața tânărului de pân la 25 de ani (parcă, vârstele le rețin niciodată). Se amintesc orfelinatele în treacăt cu traumele aferente, apoi asistenții maternali, dar nu se pomenește pe îndelete vreo școală. Cum de un om făr de casă, făr de masă, este atât de educat? O rămas o mare enigmă și asta o zdruncinat zdravăn credibilitatea pe care i-o acordat-o Schmitt personajului său principal.
Augustin asistă din întâmplare la un atac terorist. Pe cât de din întâmplare se petrece ceva pe lumea asta. Pentru că instinctele sale sunt de ziarist, nici asta n-am priceput-o, cum de pe băncile facultății o ieșit gata profesionist, se trezește în mijlocul evenimentelor și nu taman pe baricada ce-o presupune firescul. M-o atras teribil drumul acesta pe care scriitorul este avocatul teroriștilor. De aceea spuneam că m-o dus cu gândul la episodul în care l-o umanizat pe Hitler.
Ceea ce n-am spus încă despre Augustin este darul său: vede morții. Fu greu de înțeles care-i teoria lui Schmitt. Unii morți rămân vii dacă ei nu știu că sunt morți, alții rămân morți, dar pe lumea asta, restul dispar în alte vieți. Am încercat să nu pricep și doar m-am bucurat de temă.
Unii morți sunt mai puțin morți decât alții. Rămân printre cei vii.
Ca ziarist Augustin îl întâlnește pe Eric-Emmanuel Schmitt. Momentele dintre ei sunt savuroase și chiar de habar n-am cât real o pus scriitorul în personajul cu numele său, eu cam așa mi-l imaginam din interviuri și cărți. Delicios!
Apoi cartea o ia razna. Devine mult prea filosofică pentru mintea mea. Are loc un interviu cu Dumnezeu, Marele Ochi, integral nedigerabil. Poate și pentru că cel cu Walsch (am povestit ACI) încă mă copleșește prin frumusețe. Am reținut de acolo doar teribilul răspuns al lui Dumnezeu: Mă doare omul!
- Oamenii nu înțeleg nimic din cărțile mele. Mi le tipăresc, mi le vând, alți oameni le cumpără, citează din ele, dar de citit, se citesc cum vrea fiecare. Mă doare omul.
O ia razna și-n sensul că devine un roman polițist și io-s varză la urmărit astfel de acțiuni. Din acest punct de vedere mi-ar plăcea să reiau lectura, acum când știu finalul și să caut indicii, pe care l-a prima vedere le-am ignorat complet. Tocmai din această cauză, deși mi-a plăcut mult sfârșitul, mi s-o părut că s-o-ncercat o dregere a busuiocului, cam nerealistă. Fu greu ghiveciul ăsta cu teroriștii ăia buni, Dumnezeu în boxa acuzaților, morții vii.
- Și noi, tu, eu, ceilalți, ce facem de-a lungul secolelor? Îi atacăm pe oameni. Le repetăm întruna că se servesc de Dumnezeu ca să-și exprime agresivitatea, dar dacă cumva Dumnezeu se servește de oameni ca să-și exprime propria agresivitate? Afirmăm că Dumnezeu e o scuză, dar dacă este invers și umanitatea este scuza lui Dumnezeu? Insistăm fără preget că furia oamenilor provoacă măceluri, dar dacă e furia divină? Vorbim de violențe comise în numele lui Dumnezeu, dar dacă ele sunt concretizarea violenței lui Dumnezeu?
Despre steluțe
Am exagerat cu steluțele și la volumele din urmă. Simt că nedreptățesc romanul de astăzi acordându-i 4. Pe cele trei jumate meritate le duc spre 4 pentru a diferenția cartea de astăzi de următoarea. De n-aș fi citit imediat și următorul roman achiziționat, Felix și izvorul invizibil, mă opream la 3 făr de regrete.
Nu este o poveste care m-o dezamăgit, dar tot aștept cu 5 steluțe în poală, ca la începuturi, scriiturile domnului Schmitt. Îmi doresc să nu ajungă a fi prima carte din opera sa la cititorii ce nu-l cunosc. Le-ar pierde descumpăniți pe toate celelalte desăvârșite.
- Omul care vedea dincolo de chipuri - Eric-Emmanuel Schmitt, editura Humanitas Fiction, 2018, 298 pagini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu