De ce astă carte
Pentru că mi-a dăruit-o Crisa-n 2018, martie, Sighișoara. De atunci șede pe noptieră-n așteptare. Îmi place mult Victor Ion Popa și nu găsesc o explicație pentru întârzierea aceasta neobrăzată.
În ianuarie mi-am respectat la limită norma celor 50 de pagini citite pe zi, dar tot fu o lună slăbuță lecturistic. Mi-am recăpătat de la Orange programul de crime ș-am avut de recuperat cei doi ani de lipsă în două săptămâni. Mi-am luat supradoza dară și nădăjduiesc ca februarie să fie mai plinuț în cărți și mai împuținat în televizor.
***** Un mic roman urmat de alte mici romane și de altele mai mici pur și simplu
Să mă văz cum scriu despre cartea asta amuș când mi-s ruptă. Am văzut un film în urmă c-un ceas, l-am smiorcăit în timpul vizionării, îl bocesc acum. Pur și simplu m-o rupt bucăți. Se numește Queen of hearts (Dama de cupă) și-i coproducție Danemarca/Suedia. Este povestea sfâșietoare a unui fiu care face, pe foarte scurt, sex cu mama vitregă. Pe îndelete este însă despre toate victimele neadevărului, despre relațiile perfecte de ochii și gura lumii și despre ceea ce propovăduiesc se aplică tuturor, niciodată mie. Praf mi-s. Recomand.
Am citit cele aproape 500 de pagini ale volumului pe cât de potolit am putut. Mi-aș fi dorit să fie cartea aceea despre care povestea Borges că avea paginile infinite, Cartea de nisip. Poveștile sunt singurele pe care de-mi plac nu le devorez în secunde. Un film îl văd de 10 ori, o ciocolată o mănânc întreagă, un om îl sufoc în drag. Cu poveștile, alta-i rețeta. Pot citi 5 pagini într-un ceas: adulmec mirosul paginii îngălbenite, îi savurez pe îndelete toate vorbele și mi-s bucurie rotundă.
Ce dar prețios e scriitura aceasta! Parcă l-aș fi ascultat pe bunicu ore în șir povestind și nu doar am citit o carte veche. Și nu-s de vină locurile prin care m-o purtat Victor Ion Popa teleportându-mă în anii în care bunicelul nu se mutase-n cimitir. Valea Gerului, Ivești, malurile Siretului, Matca, bâlciul, Cudalbi, iarmarocul mi-s toate-n rădăcinile copilăriei.
Deci aveam pricină temeinică să cred că schimbarea aceea din purtarea lui Tănăsescu era ca o presimțire a morții. Iar mirarea mea, afându-i moartea, s-a înzecit aflându-i și pricina morții. Știi de ce murise? De cord, domnule. Omul acela acru, nesimțitor și nesuferit, murise din pricina inimii. Iaca, drept să-ți spun, asta n-aș fi bănuit-o, ferească Dumnezeu! Adică să moară dintr-o boală frumoasă. Doar n-ai să spui dumneata că-i tot una boala, de vreme ce aduce moartea, și că ce mi-i cordul, ce mi-i vârful nasului. Apoi nu.
Chiar dacă scriitorul o născocit nuvelele dezamăgit fiind de experiența de autor dramatic, nu și-o pierdut o secundă condeiul de făcător al teatrului. Nu există personaj or scenetă în care să nu fie întregi detaliile pentru a le vizualiza pe ecranul minții exact cum or fost și s-or petrecut toate. Și ce de-s doar texte scurte? Au ajuns în mine ca mici romane, căci de s-o scos din ele toate umplutura o rămas taman povestea cea esențială.
De-ar trebui să aleg un singur cuvânt pentru scriitura de astăzi, acela ar fi duioșie. Nu există niciun ticălos și niciun năpăstuit de soartă pe care autorul său să nu-l zugrăvească în tonuri calde și raze de lumină. Chiar mă gândeam de ce mi-i atât de imposibil să aleg citate întotdeauna când scriu declarații de dragoste pentru ăst autor. E ca și cum din puzzle-ul celor o mie de piese ce creează un peisaj sublim de toamnă, cu apus pe frunze curcubeu, eu aș alege exact cartonașul ăla căcăniu.
Și de-aș mai avea dezlegare la un singur alt cuvânt, acela ar fi autentic. Dacă-i vorba despre un om cu nume și prenume, locuri reale și zugrăvite trăsăturile specifice unui caracter și fizionomiei nu-mi lipsește nimic pentru a ateriza în mijlocul evenimentelor ce devin subiect de pagină scrisă. Vorba omului, mirosul bucatelor, zgomotul animalelor din bătătură or a vântului din livadă, toate mi-s suficiente pentru a le retrăi povestea.
Așa că învățătorul Beldea, cel care încearcă să convingă, făr de succes, oamenii că balaurul de la iezătură îi un șarpe obișnuit or coana Dora, mama celor 14 fete măritate, care-i fericită de primul divorț, așa i se mai umple casa sau Moș Drăgan milogul la moartea căruia se descoperă o avere îs oameni pe care nu i-am întâlnit în viața mea, dar tablourile dedicate lor le știu pe îndelete, de parcă-s vecini de-ai mei din Josenii tatălui mamei.
Aglaița Sotir din nuvela Ghiște-mi în cafea este printre personajele mele preferate, poate și pentru că e printre singurele căreia Victor Ion Popa nu-i rezervă moarte, ci multă dragoste.
Grai moldovenesc, olecuță de suspans, expresii populare, naturalețe, oralitate, nostalgie îs toate ingredientele unei lecturi c-un farmec ce doare-n toate rândurile. Adică exact ceea ce m-o atras dintotdeauna la opera lui Victor Ion Popa.
Citatele ziceam că-s făr de cap și coadă, doar alandala.
În căsuța lui mititică din Podeni, Năstasă s-a închis în ziua aceea, ca un pustnic într-un schit cu porți ferecate, a scos ghetele cele noi, le-a pus la loc în cutia lor de carton, le-a legat cu sfoara pe care o făcuse păpușe, apoi s-a întins în pat și a murit.
Despre steluțe
Este de departe volumul meu preferat din tot ceea ce am citit până acum semnat Victor Ion Popa. Am povestit ACI despre prima întâlnire magică din 2015 (Sfârlează cu fofează), DINCOACE despre un volum publicat postum (Un om îndurerat) și anul trecut despre romanul Velerim și Veler Doamne, care a și fost ecranizat de Sergiu Nicolaescu.
Mulțumesc, Crisule, pentru atâtea lecturi grozave!
Ce bucurie a citi într-o limbă-n care azi nu mai scrie nimeni! Zilele acestea-n care poci lectura dintre plăpumi sub care torc pisoi, lângă o cană de ciocolată caldă cumpărată de prunc, făr de sarcini și termene, doar în ritmul domol al scriiturii, le resimt binecuvântări, daruri zeiești.
- Ghicește-mi în cafea - Victor Ion Popa, editura Minerva, 1972, 455 pagini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu