Sfîrlează cu fofează - Victor Ion Popa

         Uf, s-o lansat nominalizările pentru  topul cărţilor făr să fi reuşit a scrie despre primele mele două poziţii. Termenul e tot 31 ianuarie, cel pe care mi l-am impus şi io ca dată limită pentru lichidat restanţele lui  2014. Voi publica topul vineri făr a fi scris pe îndelete  taman despre cartea fruntaşă.

Când tare-mi doresc ceva, primesc! Mă sparie asta, dar exact aşa se petrec dorinţele-mi.

Când am văzut  despre Sfîrlează cu fofează*  - aici - mi-am dorit enorm să am şansa de a o citi. Când Crisa mi-o zis, multă vreme după, că-mi trimite cărţi, io am făcut incantanţii: DD tre să fie şi Sfârlează! Şi fu! Şi io ştiam sigur că va fu! Ea  zice că mult s-o gândit s-o trimită or ba şi pe aceasta, moment în care m-am programat s-o restitui după lecturare. Apoi, tare greu m-am urnit spre ea. Am avut-o de două ori la Buna, am început-o de vro trei ori, nu se lipea de mine. După vro juma de an mi-am propus-o pentru citit de Moş Nicolae şi s-o lipit pentru vecie. Ultima parte am citit-o cu câte jumătate de pagină pe zi ca nu cumva să termin cartea înainte de închiderea anului.

E cartea ce face parte din colecţia mea selectă cu de recitit, deci o picat momentu’ cu restituitu’.

N-am citit nimic de Victor Ion Popa înainte. Mă intersectasem cu piesele sale pe trilulilu, când  vreme de trei ani cu Iona ascultasem la nesfârşit Deşteapta pământului şi Muşcata din fereastră  şi apoi singură,  cu dragul pentru teatrul radiofonic pe care mi l-o insuflat şi nu mi-o cherit încă.

Iubesc cărţile de vorbesc despre pasiunile infinite ale oamenilor, chiar de io nu pricep nimic din activităţile lor, mă copleşesc emoţiile şi dragul de le investesc în vise uriaşe din copilărie pân la împlinire. Aşa fu cu Sângele florilor şi femeia ce trudea covoare persane, făr ca io să pricep freamătul culorilor şi firelor or chiar cele cinci kile de Steve Jobs  din care  nu m-am dumirit neam ce era aşa extraordinar cu fiecare butonaş, instalaţie or produs nou lansat.

Toader Mândruţă, un băiat de 12 ani, dintr-un sat de pe lângă Bîrlad, visează să zboare. Dar nu aşa cum visez io cai verzi pe pereţi şi-mi risipesc talantul, ci cu metodă,  aplicat.  Nu ştiu de-am citit pe undeva povestea lui Aurel Vlaicu, dar tot zbuciumul şi truda copilului considerat nătâng mi-au dus gândurile către el. Or poate chiar cu fragmente din Sfîrlează să mă fi intersectat în copilărie, căci tare mi-i cunoscut titlul acesta şi coperta aceasta.

De ce fiecare izbutire de aparat confecţionat sfârşeşte cu nezbor, cum fiecare componentă e refăcută iar şi iară, n-am priceput nimic din toate informaţiile astea de inginerie, fizică şi ce o mai fi pe acolo.  Dar fiecare mică izbândă am citit-o cu bucurie uriaşă şi fiecare nou accident şi nouă ratare m-au îndurerat pân la lacrimi.

Unul dintre cele mai frumoase episoade pentru mine fu cel al primului accident, din copilărie, când Toader şi-o zdrobit toate oasele, iar medicul “Crăp dacă nu-ţi spun!”, unul dintre personajele mele preferate, l-o izbutit a  „monta” la loc, întreg, după multe luni de spitalizare.

Povestea urmăreşte deci drumul visului de la naştere pân la făurire, drumul zborului de la planorul rudimentar din curtea părintească, la aparatul de zbor din atelierul de tâmplărie unde Toader fusese trimis şi acceptat ucenic pân la avionul cu motor „Lăstun”, de la primul eşec, al doilea pân la reuşitele cele miraculoase şi salvatoare.

În jurul lui Toader, acum flăcău, se învârt câteva personaje pitoreşti, limpede creionate, or mai degrabă Toader roieşte în jurul lor: sergentul pilot Ciocârlan,   comandorul Stavăr şi nepoata acestuia Merişor „zgîtia dracului!”, mecanicul şef Costache, cel supranumit Dumnezeu, Spiru Corbiov, constructorul Lăstunului, moş Sandu proprietar de grădină devenită secretă.

Înainte de a lăsa cuvintele cărţii să defileze,  să notez repede că dincolo de ambiţia aceasta de a birui imposibilul, de voinţă şi determinare cu caru', ceea ce m-o răvăşit e limba în care cartea asta e scrisă. Eu efectiv am buchisit-o, cu dicţionarul în faţa ochilor, ca pe un text scris într-o limbă străină din care cunosc câteva cuvinte. Oi, splendide regionalisme, divin limbajul lui Victor Ion Popa!   

Iaca mărturii:

… Iar pasărea ţăndărită a fost răsturnată alătur, dezvelind trupul copilului în bătaie de soare.

Era alb întocmai ca şi altădată, zâmbea întocmai ca şi altădată, iar soarele îl mângâia ca şi altădată.

Numai că acum, în obrazul culcat pe mână, ochii cerulii cătau mari şi luminaţi. Se petrecuse pesemne cu ei aceea ce se întâmplă ceasornicelor cu fosfor. De le ţii în soare, fură lumină. Ochii lui Toader, suiţi în văzduh, furau cer…

-         Are ochii deschişi!

-         Păi, aşa moare omu’, dom’ le:  cu ochii holbaţi!

-         Dar nu-i mort, frate. A clipit, uite!

-         Trăieşte!

-         Ce-i, mă? Spune!...

-         Să ştii că i-o luat graiul.

-         Te doare ceva?

-         Te-ai fărâmat?...

Iar Toader a răspuns scurt şi foarte cuprinzător:

-    Mţ!...      pag.80-81

… A stat în cumpănă,  stingherit. Pe ce oare să puie mâna? Şi a lunecat cu degetele pe marginea aripii, aşteptînd să audă vreun îndemn de la ofiţerul din coşul maşinii…

Comandorul a bănuit   eunde vine încurcătura:

- Pe asta, mare, din bot!

Toader a zâmbit. Înţelesese. Şi fiindcă era fericit că a înţeles, a întrebat tare, cu toată inima:

- Pe fofează?

- Cum i-a zis?

Flăcăul a stat, nedumerit de hazul comandantului.

- Păi, nu-i fofează?

Iar din spate, Ciocîrlan a strigat:

- Are dreptate, dom’le comandor. Se poate zice fofează. Păi, la noi se face o jucărie, de se pune pe pari, aidoma cu avionul. Şi aceea se cheamă sfîrlează cu fofează.

Veselie zdravănă a trecut cu apa munţilor de la avion la avion… pag. 103

… Mâna dreaptă i se întinde spre manşă, o apucă încet, cu sfială. Stânga, îndrăzneşte la măciulia roşie a manetei de gaze şi îi mângăie rotunjimea lucioasă. Iar pieptul i se umflă într-o dorinţă, într-o nevoie neînchipuită să huhurească descreierat, până ce va împlini tot cerul cu chiotul şi bucuria lui. Numai asta i-ar fi răsuflarea. Numai asta i-ar sparge şi i-ar arunca în ţăndări piatra de moară ce i s-a pus pe inimă… pag. 167-168

* Sfîrlează cu fofează – Victor Ion Popa – editura Tineretului  - 1967