luni, 18 ianuarie 2021

FLĂCĂRI, FOC, ARDERI INTERIOARE

De ce astă carte

Prima carte abandonată în iunie anul trecut fu asta. M-am oprit la jumătatea ei. Am avut mulți ani în care am citit cel puțin 6 cărți în paralel. La începutul lui 2020 mi-am impus să mă țiu de câte una pân la capăt. Până să mă lovesc de lucrarea aceasta,  mi-o și ieșit planu. Apoi, dacă tot am bifat un precedent, am mai renunțat la vreo 5 pân la finele anului. 

La magazinul cu suprastocuri, între timp dispărut, se găseau foarte multe titluri aparținând unor autori români. Cum știu că există scriitori contemporani excepționali, făr să am habar însă numele și prenumele lor, mi-am tot cumpărat astfel de cărți. Asta pare, până acum, singura alegere păguboasă. Dintr-un astfel de joc al întâmplărilor i-am descoperit pe Mircea Daneliuc și Dorin David aburcați între timp sus-sus în lista preferaților. 

6 lei fu cartea. 

** Despre arderi

Volumul este câștigătorul Concursului de Debut „Adenium START”, secțiunea Eseu, organizat de Editura Adenium în anul 2014 și conține eseuri despre arta și literatura ce constituie un periplu literar si vizual ghidat de o evoluție tematică realizată pe antiteze: flăcările spiritualizate ale lui El Greco și cele negre, demonice ale lui Goya sau eliberarea sugerată de Rodin prin nerăbdarea formelor create și deplina lor revărsare în extaz senzual la Gauguin. Eseurile presupun atenta observare a unei perechi pictor (sculptor) – scriitor (poet), motiv pentru care fiecare dintre formele de exprimare vizuală este pusă în corespondență cu cel puțin un text literar care o reflectă.

Întreaga lectură chinuită a lucrării acesteia mi-o amintit d-un episod care oglindește foarte cinstit cât de paralelă mi-s cu unele dintre arte. Aveam 20 de ani, poate numa' 15, când am călcat prima dată, și singura pân acuș,  într-o galerie cu picturi abstracte. Am intrat la primul tablou, am alergat pe la toate celelalte ș-am ieșit în fracțiuni de secundă, cel mult după un minut întreg. Prietena mea, pe care o însoțeam, m-o urmat rapid panicată. N-am ce vedea, i-am zis. Îs doar mâzgălituri. M-o sfătuit să reiau traseul, de astă dată pe îndelete. Așa am făcut. M-am așezat în fața fiecărui tablou ș-am început să număr alene până la 250. Apoi am trecut la următorul. Iară 250 de elefanți.  După o oră eram la ultimul. Slavă Cerului că fu o expoziție micuță! Lori mă aștepta fascinată: ți-am zis eu c-o să-ți placă de ai puțintică răbdare. I-am răspuns sincer: de-ar așeza un scăunel în dreptul fiecărei picturi, aș putea ședea o zi întreagă netedă. 

Așa fu și cartea aceasta. Am alergat printre rânduri cu viteza luminii, cu disperarea celui care orbecăie făr de mari speranțe pentru izbânzi. De n-aș fi fost incurabil bolnavă de nicio carte pe lumea asta nu se abandonează înainte de ultima pagină, sigur aș fi renunțat definitiv imediat ce m-am lămurit, încă  din Introducere,  că-i scrisă-ntr-o limbă română complet străină mie. 

D' aia, singurele vorbe ce mi le permit îs cele ale cărții. Riscul e că ciuntindu-le dintr-un întreg cu 300 de pagini să nu se priceapă mare lucru. 

În primul eseu, propunem perechea Nikos Kazantzakis și El Greco. Ambii se nasc în Creta, iar mărturia apartenenței lor naționale constituie o constantă a operei lor, indiferent de locurile în care aleg să viețuiască mai târziu. 

În al doilea eseu, substructurat, la rândul său, în trei subcapitole, propunem o explorare a relației verbal-plastic printr-o atentă aplecare asupra modului în care opera lui Goya comportă, în primul rând, o lectură vizuală precedată și întărită constant de indicii narative și lingvistice. 

Al treilea eseu se oprește asupra relației dintre Rainer Maria Rilke și maestrul Auguste Rodin, cel căruia poetul i-a fost secretar pentru o vreme. Fascinația pentru sculptural în opera epică și lirică a autorului german este evidentă. 

Ultimul eseu, cel despre Paul Gauguin și Mario Vargas Llosa, preia această idee de ardere și o investește senzual în cele două subcapitole consistente. Paul Gauguin pleacă spre insulele polineziene eliberate de constrângerile și tabuurile lumii occidentale, pentru a se regenera estetic și personal. 

Despre steluțe

Ziceam și-n textul dedicat primei cărți terminate-n 2021 că ar trebui să-mi văz lungul nasului și să nu mă mai trezesc azvârlind steluțe-n cărțile ce-mi depășesc capacitățile de pricepere. 

Apoi m-am sucit. Am cumpărat cartea dintr-un spațiu public, n-am furat-o din seiful bibliotecii Facultății de Arte. Să împărțim dară riscul ca eu să dau peste o carte nepotrivită și ea să nimerească pe un cititor nepriceput. De-aș fi citit și titlul când am ales-o, și nu doar autorul, m-aș fi lămurit de atunci. 

Măcar m-am prins cu_capu meu că-i o teză de doctorat. Și-ntre timp am descoperit și câteva texte ale Simonei Ardelean, nu doar digerabile, ci și savuroase. 

  • Flăcări, foc, arderi interioare în raportul verbal-vizual: eseuri despre artă și literatură / Simona Ardelean, Adenium, 2014, 284 pagini. 

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele,  de n-aș fi atât de subiectivă:
*       cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
**     volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
***     cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
****   scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
***** cărți ce mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

_________________
În 2021 am mai citit:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu