- Am părăsit de tot cărțile, dar restanțele la cele deja terminate sunt fără număr încă. S-o mai evaporat încă o jumătate de an. Când, cum, ce, unde...
De ce astă carte
De Black Friday, în 2023, mi-am cumpărat Copii de aruncat, cu o reducere de 20%. Acum nu o găsesc pe site să verific de — ca întotdeauna — într-o zi aleatorie, reducerea este mai mare decât la evenimentul mega promovat al ofertelor.
După ce, în martie am făcut cunoștință (mult prea târziu!) cu scriitura lui Han Kang și a sa splendidă Vegetariana, toate rândurile ei mi-au amintit de Ryū Murakami.
Noroc cu AI: după atâta amar de vreme, am aflat cum se scrie și cum se citește corect numele autorului meu preferat. Zău că-n toți anii ăștia mulți nu mi-o atras nici măcar o singură dată atenția macronul — liniuța aia lungă (folosită în limba japoneză romanizată pentru a indica o vocală lungă). Deja am uitat ce însemna ryū. Întreb iară. Cică ... dragon. Se pronunță Riiuu.
Deși e unul dintre scriitorii mei preferați ziceam — în clipa aceasta cel mai cel — și mai am multe volume cumpărate, le citesc cu țârâita, ca să fiu sigură că nu le voi termina niciodată. Astfel, în orice clipă de restriște, mă pot îndrepta spre pagini atât de primitoare și ofertante emoțional pentru mine.
Celelalte cinci romane ale sale, despre care am scris cu dragoste, sunt adunate pe AICI.
***** RĂUL DE LA RĂDĂCINĂ NU MAI POATE FI ÎNDREPTAT
Nu-s cuvinte care să descrie cartea asta, altele decât: pentru a fi aflată, trebuie citită! După cum e și firesc, nu e potrivită pentru toți cititorii. Nu știu a numi acum un alt autor pe care ori îl iubești, ori îl detești și pentru care cale de mijloc nu există! Îi înțeleg pe cei pentru care a fost prea mult ș-or azvârlit-o cât colo. În același timp, mă bucur mult că eu sunt de cealaltă parte.
Mi-i mintea, după lectura aceasta, la niște imagini din copilărie. Nici nu știu de-s adevărate or doar în capul meu există. Prunci crescuți ținuți cu picioarele în suporți de fier, pentru a fi schilodiți și folosiți astfel cu succes la cerșit. Cred că dintr-un editorial al lui Cristian Tudor Popescu am aflat grozăvia asta. Cam așa-s și cele două suflete principale din romanul lui Murakami: nu mai pot fi netezite nici cu cel mai performant fier de călcat cu aburi.
Parc-ar trebui să descriu azi o colecție de tablouri. Aș zugrăvi că-i totul întunecat și că, tocmai de aceea, atenția este atrasă de puținele puncte de lumină din fiecare cadru. Am folosit imaginea tablourilor doar pentru întunecime, dar de fapt, este o defilare extrem de vie — un spațiu în care devii parte a poveștii, trăind cu toate cele cinci simțuri: durerea, suferința, speranța sau goliciunea. Pozitivele, mai puțin — rămân ale personajelor. Dar negativele ți le însușești: devin ale tale, povara ta! O contaminare emoțională în cel mai pur dintre înțelesuri.
Nu-i cu nimic diferită de celelalte romane ale autorului: același nivel înalt al cruzimii și doar câțiva picuri de emoție curată. Nu știu să explic cum, de-n aste condiții, pentru mine este cel mai bun roman al lui Ryū Murakami. Pe toate i le-am iubit, dar, cumva, am credința că prea curând Copii de aruncat nu va fi detronată.
De câte ori Hashi era bătut, Kiku îi sărea în ajutor. Poate că din pricina trupului său slab, lui Hashi nu-i plăcea să fie atins de altcineva în afara lui Kiku. Mai ales bărbații adulți îi inspirau teamă. Kiku se întreba dacă nu cumva corpul lui Hashi era plin cu lacrimi pe dinăuntru. Ajungea ca bărbatul care aducea pâinea la orfelinat să îl bată ușor pe umăr și să îi spună că miroase mereu a unguent, că Hashi și începea să plângă. În asemenea situații, Kiku nici nu încerca să îi vorbească. Stătea doar alături de el, în tăcere. Când urla din rărunchi sau avea vreun coșmar care îl făcea să tremure, când îşi cerea scuze cu toate că nimeni nu-l certase, Kiku aștepta impasibil să își revină. Nici nu s-a opus când Hashi a început să îl urmeze peste tot, până și la toaletă. Kiku avea și el nevoie de Hashi. Legătura lor era precum carnea și boala, carnea se refugiază în boală atunci când este asaltată de primejdii care nu pot fi înlăturate.
Și totuși, ceea ce atrage atenția cu adevărat sunt punctele de emoție pură, rare și răscolitoare, asemenea unor stropi de umanitate în mijlocul cruzimii. Atât de special este modul lui Ryū Murakami de a-și desăvârși credințele: sfârșitul lumii acompaniat de o rază de soare pe aripa unui fluture fără viață, dar plin de culori vii.
Am avut strania senzație că am asistat la un performance al Marinei Abramović, deși îi știu lucrările doar din cartea sa Încălcând toate granițele — AICI am scris despre memorii — și din cele câteva secvențe vizualizate pe YouTube. Copii de aruncat este precum un experiment al ei despre răul fără limite împins până la ultimul capăt al degradării. Faptul că ea-l încasează cu zâmbetul pe buze nu-l anulează. El există, iar rănile de pe trupul ei o dovedesc.
Asta am simțit: că Ryū Murakami explorează răul fără limite prin intermediul cuvintelor, creând o atmosferă brută și tulburătoare, în timp ce Marina Abramović transmite suferința și capacitatea umană de a reveni la normalitate după șoc — ceea ce îi și desparte: ea, o optimistă incurabilă a triumfului binelui; el, profetul apocalipsei ș-al satanelor. Curios că, deși romanele îi sunt croite pe același calapod, nu l-am asociat niciodată până acum pe Ryū Murakami cu artista sârbă.
Fu o lectură teribilă, iară a o schița pare imposibil. Nu există imagini care să-i descrie măreția, nici cuvinte care să-i redea profunzimile. Completez c-o mărturisire: mi-s foarte sensibilă la abandonul ființelor (oameni mici or pisoi). Nu-mi amintesc de când și cum. Dar, mai ales în aceste zile, mi-s praf. Am pe canapea doi puiuți superbi, salvați în ultima clipă de la moarte. Am de patru, cinci ani trei prunci sub observare. Au fost aruncați de mamele lor și mi-i uimire continuă desfășurarea traumei în tot acest timp. Am citit cele 500 de pagini cu lacrimi în ochi și pentru că văd la ei limpede: iubirea nu vindecă răul cel mare, deja cimentat definitiv. Nici n-am mai pomenit de bătrânii azvârliți...
Povestea pornește de la evenimente reale: abandonarea nou-născuților în boxele pentru bagaje din gări — un fenomen care a luat amploare în Japonia anilor '70. Murakami își imaginează ce ar simți acești copii și cum s-ar adapta într-o lume care i-a refuzat încă de la naștere. Romanul urmărește doi băieți abandonați, Hashi și Kiku, care cresc împreună mai întâi într-un orfelinat din Tokyo, apoi într-o familie adoptivă pe o insulă. Deși pruncii au fost salvați, viața lor este marcată de traume, dificultăți de adaptare și alienare profundă.
L-am întrebat pe AI (care mă tot corectează cu am întrebat-o pe AI) ce se întâmpla în perioada respectivă în Japonia, de s-a ajuns la astfel de nenorociri — până la a fi descoperiți, cei mai mulți bebeluși mureau. Mi-o răspuns despre sărăcia și dificultățile economice ale familiilor tinere, lipsa sprijinului social pentru mamele singure, presiunea culturală asupra femeilor necăsătorite care aveau copii și accesul limitat la metode contraceptive și educație sexuală. Dar și despre faptul că acest subiect a fost intens discutat, iar în anii următori autoritățile japoneze au luat măsuri pentru a preveni astfel de tragedii, inclusiv îmbunătățirea sistemului de protecție socială și promovarea adopției.
Și, ca simplă informație, n-am de gând a comenta în vreun fel: Japonia a legalizat pilula contraceptivă orală în 1999, după decenii de dezbateri și opoziție din partea autorităților. Până atunci, metodele contraceptive disponibile erau limitate, iar utilizarea pilulei fusese amânată din diverse motive sociale și politice.
E o lectură extrem de crudă ziceam. Nu seamănă în totalitate cu fragmentul de început pe care-l citez, uneori devine mult mai dură. Aș zice că romanul debutează cu un test: De nu poți citi acest prim pasaj, nu mai continua — nu e o scriitură pentru tine, cititorule!
Femeia a apăsat burta copilului și i-a apucat penisul în gură. Era mai subțire decât țigările mentolate americane pe care le fuma de obicei și avea gust de pește crud. Voia să vadă dacă plânge sau nu, dar cum bebelușul nici măcar nu s-a mișcat, i-a dezlipit plasticul subțire de pe față. A întins două prosoape pe fundul unei cutii de carton și l-a pus pe bebeluș înăuntru. A lipit cutia cu scotch și a legat-o cu sfoară. Pe capac și în lateral a scris cu litere mari un nume și o adresă fictive. A terminat să se fardeze, apoi și-a tras pe picioare o rochie cu buline, dar sânii, încă umflați de lapte, o dureau. Și i-a masat cu mâna dreaptă, stând în picioare. Fără să mai curețe pata albicioasă de pe covor, și-a încălțat sandalele, a luat cutia de carton în care era copilul și a ieșit. Când se urca în taxi, și-a amintit de fața de masă din dantelă, care era aproape gata. S-a hotărât să pună pe ea un vas cu o mușcată când o să o termine. Era cumplit de cald și, cât așteptase în soare, amețise. La radio tocmai se anunța că în rândul bătrânilor și al bolnavilor se înregistraseră șase decese din cauza caniculei care atingea temperaturi record.
În loc să ofere o soluție salvatoare clasică și previzibilă, Murakami creează un univers în care traumele nu dispar miraculos, iar realitatea rămâne dură. Povestea lui Hashi și Kiku nu este despre speranță, ci despre un destin marcat de luptă și de incapacitatea de a se adapta într-un sistem care nu i-a dorit niciodată. Este poate cea mai importantă caracteristică a scriiturii sale — lipsa lui roz bombon — motivul pentru care eu mi-s atât de legată de el.
Copii de aruncat are un final sumbru și intens. Povestea urmărește întregul parcurs al personajelor, unul tot mai întunecat. Pe măsură ce își caută identitatea și răspunsuri despre trecut, cei doi frați de cruce sunt prinși într-o spirală de violență și disperare. E al dracu de greu să nu empatizezi cu ei, să nu urli și tu din toți rărunchii: Aleagă-se praful! Or poate doar mie îmi fu.
Finalul nefericit amplifică astfel mesajul autorului, subliniind că abandonul și lipsa apartenenței pot avea consecințe devastatoare. Murakami nu le oferă un refugiu personajelor — le lasă să fie victime ale propriului trecut și ale lumii în care trăiesc. De aci pentru mine rezultă o senzație puternică, chiar inconfortabilă pe alocuri.
De mă gândesc acum, greutatea cărții — în sensul de durere provocată, de sufocare — este profund determinată de nefericirea tuturor personajelor. Chiar de nu fură prunci abandonați în bagaje, tot depun eforturi uriașe pentru a birui împotrivirile sorții. Se zbat într-un prizonierat din care n-au ieșire.
A nu se înțelege că întregul roman e populat cu diavoli. Fiecare dintre personaje are momente în care hrănește lupul cel bun, dar fiind atât de nenorocită lumea în care supraviețuiesc, sunt biruiți. De la naștere pornesc strâmb și chiar de ating și limanuri însorite, nu asta-i definește. Întreaga scriitură este foarte cinematografică și-i imposibil să nu capeți un rol în șirul haosului.
Pe canalul de crime, oricât de atroce ar fi faptele povestite, încă mă uimește puterea unor oameni de a se ridica deasupra lor. Nu cătrăniți, nu doborâți, dimpotrivă. Senini, luminoși, vorbesc despre orori greu de închipuit, dară de trăit. Da, am întâlnit un monstru. Da am fost în iad. Dar iată-mă, mi-s înger încă! Își însușesc trauma ca pe o superputere, nu a uitării, ci dimpotrivă.
Cumva, nu știu cum, am simțit luminarea întunericului și la personajele lui Murakami. Condamnații săi la moarte păstrează un licăr de lumină vie, chiar și în cele mai adânci bezne pe care le ating. Nu sunt senini în sensul clasic, dar există în ei o căutare de sens, o dorință de a fi înțeleși, care nu poate fi întunecată. Pentru mine nu este.
De-ar fi să chițibușez un neajuns al cărții, acesta ar fi la nivelul personajelor secundare. Mi se păru nedrept ca părinților adoptivi să li se acorde roluri atât de figurative. Și partenerii celor doi aruncați mi-aș fi dorit să primească partituri mai consistente. Poate că fu modul lui Murakami de a releva că suntem marionete ale destinului și că, oricât de puternici sunt oamenii cu care ni se intersectează viețile, pe perioade mai scurte or mai lungi, de la ceea ce ne este hărăzit nu ne abatem neam.
Dintre toate cărțile pe care i le-am citit, aceasta pare să-i fie credința: destin implacabil și neputința individului de a scăpa de traumele și influențele trecutului. Personajele sale sunt prinse într-o lume care le controlează și le împinge spre un final aproape inevitabil. Nu oferă optimism gratuit — nu creează eroi care înving obstacolele fără consecințe. Dimpotrivă, pune accent pe fragilitatea umană și pe felul în care societatea, mediul și trecutul modelează destinele într-un mod uneori brutal. Chiar de există și mici momente de frumusețe în tot haosul.
E o lectură depresivă? Pentru mine, nu! Deși îmi plac mult scriitorii care nu-și menajează personajele, nici cititorii, tot emoțiile curate îmi atrag atenția. Și parcă în astfel de cadre, capătă o putere de care-n viața de zi cu zi arareori sunt conștientă.
Sunt multe fire din volumul acesta care meritau pomenite. Mi-am dorit ca cititorii să le afle în totalitate din versiunea originală, făr de nicio preparațiune. Știi oricum că te va lovi până-n plăsele. De aia e numele ăla pe copertă: ca o garanție. Dragon, deci...
Despre steluțe
3/12 ➽ Cartea lunii aprilie, anul 2025
Nu știu să exprim câtă bucurie îmi aduce o astfel de scriitură. Bucurie nu este termenul corect — nu cadrează cu atmosfera crudă — dar un altul nu am. Dacă la Stephen King învăț să iubesc mini poveștile din marile romane, la Eric-Emmanuel Schmitt caut emoția curată, la autorii români contemporani admir construcția, la Boris Vian năuceala, la Haruki Murakami imaginația, Ryū Murakami scrie complet pe sufletul meu: crud și făr de au trăit fericiți pân la adânci bătrâneți și frumos — sfânta treime fatală. Nu știu un alt autor care să mai îmbine perfect apocalipsa cu frumosul și cruzimea cu delicatețea.
Pe 1 iunie, pe seară, în alergările lui pe coclauri, B. a găsit doi pisoi azvârliți. Erau plini de furnici, rupți de foame, dar încă extrem de vocali. Altfel nici nu i-ar fi atras atenția din tufa în care fuseseră abandonați. Sunt doar niște pisoi, dar din prima clipă am simțit că am avut șansa să-i salvez pe Kiku și pe Hashi — chiar de-s botezați Zece și Hitle, cu blăniță moale și caldă.
A doua zi, de la medicul veterinar, am aflat că mai fuseseră salvați alți patru, tot aruncați.
Kiku și Hashi — chiar am nume pentru viitorii pisoi din curtea mea. Pare-se că unul înseamnă crizantemă, celălalt pod. Mai rămâne doar să-și atragă purtătorii pe drumurile noastre toate.
Cât de vii sunt oamenii care-și aruncă, ca pe pachetele goale de țigări, pruncii și animăluțele care i-au ales?! Știu eu unul care-o murit de-a binelea, după ce înecase toți puiuții fătați în ograda lui. Sigur, făr de nicio legătură între cele două. Cultura lui ce nu dă carne, ouă, lapte să se ducă dracului. Lua-o-ar naiba!
Eu nu știu, pe lumea asta, vreo experiență mai binefăcătoare și mai la îndemână decât interacțiunea cu un animăluț...D-apăi când ni-i atât de lesne să le fim dumnezei. Ce ușor decidem noi viața și moartea! Chiar mă gândesc uneori la o groapă-n care ni se adună sfârșiturile provocate: melcul călcat pe trotuarul plouat, musca urâcioasă de pe cornetul de înghețată, trandafirii din vază, umbrela din calea soarelui, ieduțul din ceaun... E plină. Gata. Poți veni. Groapa morților tale te așteaptă!
M-am abătut, deh! Mi-s deznădăjduită de cât de facil oferim viermilor hrană, viața. De ce ai citi o carte atât de întunecată, când lumea în care trăim e deja atât de urâtă? Pentru că ignoranța e mai crudă!
Aș mai povesti — dacă nu m-aș lungi la nesfârșit — despre un episod de pe canalul de crime: un cuplu a fost condamnat (în 2025!) după ce a păstrat 200 de cadavre la temperatura ambientală și a oferit ciment în urne familiilor care plătiseră incinerări. Asta doar ca să demonstrez că încă nu s-o inventat cartea care să bată viața!
Mi-s tristă. Parcă, prin ghiocul lui Dragon Murakami, aș fi avut acces la viitorul celor trei copii abandonați Sistemului. Îs Răi, îs răi — sentință definitivă și irevocabilă! He, he... de l-aș fi crezut pe Murakami la 20 de ani, cu tăria de acuș, de la 50, de multă toxicitate m-aș fi protejat.
Închei aici cu scormonitul. Din aprilie, port în toate gândurile cartea asta. Lectura s-a sfârșit atunci, dar nuanțele se tot ivesc răscolitoare, de unde nici cu mintea nu gândesc. Nici nu-i greșit s-o numesc cartea tuturor lunilor ăstora: alta n-am mai terminat și alta nu m-o mai bântuit.
Faptul că-n ultima vreme, uit foarte repede, foarte multe, nu m-a speriat până acum — când m-o lovit posibilitatea neamintirii cărților pe care le iubesc. Asta mă-nspăimântă de-a binelea.
- Copii de aruncat de Ryū Murakami, traducere din limba japoneză și note de Florin Oprina, editura Polirom, 2023, 518 pagini.
- Totul e în regulă în mine și în lume - Petronela Rotar *****
- Farmacistul de la Auschwitz - Patricia Posner ****
- Cele cinci limbaje ale iubirii pentru adolescenți ****
- Cât mai aproape de tine - Vlad Roman ***
- Îți place mai întunecat - Stephen King ****
- Cele mai frumoase poezii ale anului - Alexandru Petria ***
- Cât timp înfloresc lămâii - Zoulfa Katouh ****
- Fabrica morții - Ota Kraus și Erich Kulka ****
- Toamnă la Pekin - Boris Vian ***
- Trenul spre Samarkand - Guzel Iahina ****
- Hoțul cinstit - F.M. Dostoievski ****
- Vindecarea copilului interior - Stefanie Stahl ****
- Nopți albe - F.M. Dostoievski ****
- Chiajna din Casa Mușatinilor - Simona Antonescu *****
- Un strop de sânge - Stephen King ****
- Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan - Octavian Soviany ****
- Băiatul Echo - Matt Haig ***
- Crima imperfectă - Dan Antonescu ****
- Rivala - Eric-Emmanuel Schmitt ****
- Vegetariana - Han Kang *****
- Cale spre bunătate - Teofil Părăian ***
- Revolta celor răi - Danielle Paige ***
- Paradisuri pierdute - Eric-Emmanuel Schmitt ****
- Poarta cerului - Eric-Emmanuel Schmitt ***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu