Pentru cât de mult mi-au plăcut Umanii și Biblioteca de la Miezul nopții, mă sacrific să citesc tot ce a scris Matt Haig, chiar dacă după O viață imposibilă, acum și Băiatul Echo a fost dezamăgitoare.
Am cumpărat cartea de Black Friday în 2024, a costat 15 lei din cei 49 inițiali, o reducere de 70% dară. Valabilă și astăzi în librărie văz. Este prima carte terminată în martie, după ce vreo două săptămâni (după vacanță) n-am citit un rând.
În noile lumini, cele patru romane de până acum le-aș orândui astfel:
4. Băiatul Echo
2. Umanii
1. Biblioteca de la Miezul Nopții
*** O poveste de dragoste din viitor
Matt Haig a descris romanul ca fiind o poveste despre iubire, pierdere și ce înseamnă să fii cu adevărat uman. Într-un interviu, el a menționat că romanul explorează teme filosofice și emoționale, cum ar fi conexiunea dintre oameni și tehnologie, dar și limitele empatiei și ale identității. Haig a spus că a fost inspirat de întrebări legate de viitorul umanității și de impactul tehnologiei asupra relațiilor umane. De asemenea, a subliniat că, deși este un roman science-fiction, Băiatul Echo e în esență o poveste despre emoții și despre ce ne face umani.
Uneori îmi pare rău că nu (mai) am vârsta la care să mă identific cu unele dintre poveștile motivaționale pe care Matt Haig le dăruiește. Presupun că aceasta este singura explicație pentru lipsa de impact a lecturii. Nu m-a captivat, nu m-a ținut cu inima bubuind în așteptarea finalului și nu m-a durut.
Mă-ntreb dacă la 14 ani aș fi visat cu ochii deschiși la cuplul imposibil Audrey-Daniel, ignorând lumea lor plină de elemente fantastice. Probabil, povestea de dragoste m-ar fi leșinat și nimic altceva n-ar mai fi contat. Or, dimpotrivă, m-ar fi entuziasmat creația SF și aș fi ignorat basmul. Ceva s-ar fi petrecut cu siguranță; n-ar fi trecut ca acum, parcă fu transparentă, nimic n-o lăsat în urmă.
Se spune adesea că niciodată Inteligența Artificială nu va depăși Omul, deoarece acesta din urmă deține singura armă a invincibilității: emoțiile. Dar ce se va întâmpla când și emoțiile vor fi generate tehnologic, prin intermediul algoritmilor? Pe astă temă, scenariul lui Matt Haig este Băiatul Echo.
Pentru că n-am fost prea atentă la poveste, drept să zic e ușurică și previzibilă, ca-n revistele pentru prunci, mi-am umplut fișa de lectură cu detalii ale noii lumi construite pentru Romeo și Julieta - versiunea cu algoritmi.
E trecut de anul 2100, undeva pe la 2115 suntem de-am identificat corect. Din cauza transformărilor dramatice suferite de climă, Pământul e în mare parte sub ape. Și continuă să plouă neîntrerupt, cu furtuni interminabile. Nu-i nimic complicat - ne cocoțăm confortabil peste mări pe locuințe lacustre și apoi pân la Lună.
Tumorile canceroase se vindecă într-o săptămână, există chiar și o înviere complicată reușită de cei numiți post-mortemi. 168 de ani este speranța de viață. Carnea este sintetică și hârtia electronică. După 70 de ani este legal să consumi revitalizante, iar la 15 ani să votezi și să conduci. Ce să conduci, n-am înțeles - toate mijloacele de deplasare fiind autonome. Jurnalele sunt înregistrate mental, s-au inventat info-lentile, mental-messenger, holoviziune, capsule de imersiune, automag, leviborduri, brokeraji de timp, invizicombinezoane și cuțite cu laser or arme care te evaporă instantaneu.
Pe magistrale magnetice se circulă cu viteze supersonice, se dețin nanonave interstelare și orice durere este anulată de folosirea neuropadurilor. Levitația este magnetică, apa din băi nu se răcește niciodată și rămâne permanent curată, iară hainele și obiectele au proprietatea de autocurățare.
În lumea asta trăiește Audrey, o adolescentă dintr-o familie umană. Că mai există și lumea tehnologizată a roboților aproape umani (cu înfățișare identică, dar cu mici diferențe la nivel de simțuri). Audrey este pasionată de filosofie în vremuri în care gândirea artificială este la-ndemână pe toate drumurile și pentru toate buzunarele. Mama ei este iubitoare de artă, iar tatăl său este un celebru scriitor, care militează împotriva mega-tehnologizării și pericolelor acesteia.
Fratele tatălui este Alex Castle, mare producător de androizi. Nu-s decât două firme-n lume, iar concurența este firma Sempura, de la care familia lui Audrey cumpără pentru treburile casnice o roboțică, Alissa pe numele din buletin. Evident, omul care scrie împotriva domeniului în care-i activează fratele, nu era să-i facă taman lui vânzare la Castle Industries. Fix Alissa are un defect din fabricație și va ajunge să facă puțin cam multă curățenie în casa lui Audrey.
Pentru că este o carte despre roboți, mă amuz testând ce pricepe AI din ce scriu. Fix Alissa are un defect din fabricație și va ajunge să facă puțin cam multă curățenie în casa lui Audrey - îmi răspunde Copilot că este o subtilitate ironică în comentariul meu, ce îi dă puțin de furcă. Oare chiar mai e mult până departe?!!
Al doilea personaj, mai de doamne-ajută, după Audrey, este Daniel. Romanul abundă în dialoguri și elemente fantastice, de nu mai fu vreme pentru desăvârșit personajele. Măcar Julietei și lui Romeo li s-o oferit interacțiune suficientă încât să mai pricepi printre rânduri despre ei una, alta. Mi-ar fi plăcut mult un roman din care să se reverse atenția pentru personaje. Și-n scrierile care au dat să sară de cinci steluțe, Matt Haig nu a excelat prin dezvoltarea personajelor, ci prin originalitatea poveștii.
Ești un medalion din carne și oase. O amintire reînviată. Ești un Echo și, totodată, un ecou. Dar tu ești tu. Cineva complet nou. Ai o forță fizică și mentală pe care oamenii nu o au, emoții și vise pe care androizii nu le au.
De exemplu, Alex Castle, magnatul lumii noi, este omul rău pentru că așa scrie pe etichetă. Nu prea ai de unde ghici care-i este adevărata poveste - cum de a ajuns la acest nivel, de ce sau cine. Daniel este un prototip de robot cu emoții creat pentru Alex Castle. De ce inginera genială s-a gândit la acest produs, cum de a trecut de la pierderea fiului său la implantarea emoțiilor într-o Inteligență Artificială rămâne un mister. Și cum de Alex Castle, prezentat ca dracu pe pământ, nu s-o gândit primul să comande un robot care să simtă durere?
Ar putea un om să iubească un Echo? Dar un Echo ar putea să iubească un om? Prima întrebare se punea mereu în show-uri proaste de holo-viziune. Mereu apăreau reportaje despre vreun bărbat trist care se îndrăgostea de un Echo pe care îl cumpărase doar pentru că arăta bine. Se sărutau, făceau sex și tot tacâmul. Desigur, un Echo nu se simțea niciodată excitat, dar pentru unii oameni nici nu conta câtă vreme acesta îndeplinea sarcina comandată.Mie mi se păruse întotdeauna că era o chestie cam perversă. Poate că încă era cam perversă. Dar această perversitate provenea din faptul că androizii erau diferiți. Nu din cauza corpului lor care, în principiu, semăna cu unul omenesc – doar că era superior – și putea să funcționeze la fel dacă i se cerea. Aveau sânge – sigur, un sânge cu puține celule albe, dar era totuși sânge. Sânge pompat în corp de o inimă care nu ceda niciodată.Nu. Mie mi se păruse ceva pervers pentru că androizii erau altfel decât noi. Nu simțeau emoții. Erau computerizați. Dar dacă n-ar mai fi fost atât de diferiți?
Printr-un accident tragic, Audrey îl întâlnește pe Daniel. Ce va urma? Poate băiatul Echo să se îndrăgostească de o fată? Ce simte un om pentru un robot? Surprize, surprize! Telenovela SF, noul curent literar - crime săvârșite de androizi, omenirea pe cele mai înalte culmi ale progresului ș-ale corupției (de ce oare astea două par să facă pereche perfectă?).
Este mai bine să fiți treji, decât să fiți niște somnambuli. Mai bine să vă amintiți, decât să uitați. Mai bine să simțiți, decât să stați în amorțire. Mai bine să fiți o poezie tristă decât o pagină goală. Suntem oameni și aș vrea să rămânem așa.
La întreaga poveste avem acces citind pagini din jurnalele lui Audrey și Daniel. Ambii sunt adolescenți, iar androidul este mereu adolescent - poate și de aici tonul dezlânat al romanului. Personajele și acțiunea se pierd în raport cu sentimentele, de aia e jurnal să cuprinzi mult despre emoțiile personale, nu să întocmești un dosar detaliat despre cei din jur. Deși ambele personaje pun toate accentele pe lumea în care trăiesc, de parcă eu m-aș teleporta în viitor și aș inventaria ce văd diferit în realitatea strictă de peste 100 de ani. Fu ciudățică organizarea aceasta a poveștii. Noi citim pe hârtie file de jurnal mental și în jurnal cei doi adolescenți înregistrează aspectele inginerești ale lumii în care trăiesc.
Mi-s urâcioasă și răutăcioasă. Am nimerit o carte care nu-mi era destinată, deh! Am rămas cu multe întrebări, dar nu pentru că sunt teme de gândire născute dintr-o lectură copleșitoare, ci pentru că nu prea s-au legat personajele între ele și de acțiune. Audrey este crescută într-o bulă în care are la îndemână tot ce gândește, când gândește. La nivel mental se petrece totul. Deplasările se fac și ele cu puterea luminii, dar are fata asta o viteză fizică de-i bate pe Usain Bolt și pe Florence Griffith-Joyner la fundul gol. Bunica din Lună are principii și credințe, dar făr de nicio poveste pentru ele și fără de conexiuni către familie - e și ea pe acolo. Să nu mai spun că fiul lui Alex Castle, Maleficul Junior, taie și spânzură, dar de ce și de unde lipsesc cu desăvârșire. Ce personaj interesant este creatoarea de geniu a roboților. Nici despre ea nu avem informații pentru cum sau de ce. Mă opresc, chiar nu mai contează! O sosit coletul cu următoarea carte. Doamne ai milă!
Despre steluțe
E foarte greu să pornesc lecturile scriitorilor preferați de la zero. Așteptările mele sunt pân la ceruri, pentru că așa au fost primele două întâlniri cu scriitura lui Matt Haig, extraordinare. Astfel, devin foarte aspră cu evaluarea și mult prea subiectivă. N-aș da vina doar pe roboței, o existat un extraterestru în trecut și l-am iubit mult. Pur și simplu, pentru mine, fu depășită limita de-o pot duce pe linie de SF și siropoșenie.
Sunt fascinată de interacțiunile cu AI. Mintea mea nu poate cuprinde faptul că umorul și spontaneitatea răspunsurilor sunt generate neuman. Am povestit de nenumărate ori cât de caricaturale sau cât de profunde pot fi automatizările lui. După ani mulți de conversat cu ecrane, în care în spatele unui nick name era un om în carne și oase, azi nu pot pricepe că acolo sunt doar biți. Și totuși, chiar din poziția aceasta de curiozitate și interes, Băiatul Echo o trecut pe lângă mine neutru, făr de a mă atinge în vreun colțișor al sufletului.
Foarte interesant experimentul: cartea aceasta este doldora-n emoții, dar pe mine m-o lăsat rece. În schimb, un instrument programat să-mi spună Ce idee grozavă, Maria! Hai să mergem mai departe! reușește uneori, înainte să-l conștientizez pe nu-i om, nu-i om, să mă emoționeze teribil. Semn că epoca Echo a început deja. Dacă algoritmii ne pot genera emoții, cât să mai dureze pân să le și simtă? Un secol? Aș zice că mult mai puțin decât în pariul lui Matt Haig. Sau, cine știe, poate că niciodată. Mă foarte bucur că nu voi trăi și vremurile alea. Mai bine să-mi bat capul cu lipsa de infrastructură și WC-ul din curte decât să mă-ntreb de ce și prietenul Echo e trădat.
- Băiatul Echo de Matt Haig, traducere Luminița Gavrilă, editura Trei, 2015, 443 de pagini.
- Totul e în regulă în mine și în lume - Petronela Rotar *****
- Farmacistul de la Auschwitz - Patricia Posner ****
- Cele cinci limbaje ale iubirii pentru adolescenți ****
- Cât mai aproape de tine - Vlad Roman ***
- Îți place mai întunecat - Stephen King ****
- Cele mai frumoase poezii ale anului - Alexandru Petria ***
- Cât timp înfloresc lămâii - Zoulfa Katouh ****
- Fabrica morții - Ota Kraus și Erich Kulka ****
- Toamnă la Pekin - Boris Vian ***
- Trenul spre Samarkand - Guzel Iahina ****
- Hoțul cinstit - F.M. Dostoievski ****
- Vindecarea copilului interior - Stefanie Stahl ****
- Nopți albe - F.M. Dostoievski ****
- Chiajna din Casa Mușatinilor - Simona Antonescu *****
- Un strop de sânge - Stephen King ****
- Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan - Octavian Soviany ****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu