NIȘTE MOARTE ȘI ALTE NĂZBÂTII, că uneori nu am niciun titlu, iară azi nu poci abandona unul.
Tre să prind după prânz trenul pentru Timișoara. N-am dormit decât un ceas. Așa pățesc întotdeauna când beau Pepsi. Nu contează de-s trei kile ori două guri. Trei kile e o exagerare, n-am lichidat decât doi litri jumate și asta doar de câteva ori. Înainte îmi plăcea mult Sprite. Și acum îmi place, dar uneori mi-i poftă de Pepsi, chiar de știu bine răul ce-l voi păți apoi. Nici nu contează de-s trei grame savurate dimineața devreme ori noaptea târziu. Efectul e unul singur: nu mai adorm în orele hărăzite noaptea somnului. De cantitatea e mai mare, mi-i și rău. Îmi bubuie inima, tremur și am convingerea că moartea nu poate fi prea departe. Ieri seară, am băut o sticluță de 300 de mililitri, direct în parcarea de la Kaufland, ca dependenții adevărați ș-am bifat și răul, și nesomnul.
Dacă tot nu puteam adormi, astă-noapte îmi derulam în cap planul: cât de devreme voi începe șmotruirea casei. Nu contează că pân voi găta, dezordinea va învia. Important e să prind trenul. Ce-ar fi, în amintirea tuturor zilelor de vineri pe care le-am iubit, să nu fac nimic? O aroganță! Foarte mulți ani - nu mai știu, poate zece - vinerea terminam programul de lucru la birou imediat după prânz.
De mă organizam bine, amiezile de vineri erau libere și acasă. Dacă respectam lista la virgulă, de vineri după-amiază până luni dimineața nu era nimic de gospodărit, gătit or spălat. Doar citeam, mă plimbam, ședeam, șir de zece filme. Uneori chiar eram conștientă de privilegiul acesta, deși nu întotdeauna. Din când în când, nu cu frecvența după care sufletul meu tânjește, mai izbutesc și în prezent, cu ajustările aferente noii vieți: pus și strâns masa oamenilor, pisoilor, cățeilor, rezolvat urgențele din grădină.
TRE SĂ-MI REAMINTESC CĂ TEXTUL ACESTA NU-I DESPRE MINE. E GREU, MEREU UIT...
Atât am bătut câmpii, că aproape am omis destinația textului. În ianuarie a murit fratele cel mare al mamei. Inima ta și-a terminat bateria... Posibil să fi avut peste 80 de ani. Și vârsta mea tre s-o calculez cu buletinul în mână. Or mai rămas puțini ani pân la 50, dar tot nu-i țiu minte și tre să-i număr pe dește. Mama e cea mai mică dintre cei șase frați, trei băieți și trei fete, dar nici socoteala ei n-o am în cap exactă.
Pân mă dumiresc unde urma să ajung cu povestea de astăzi, reiau din prima parte dedicată fratelui cel mare, chiar cel dintâi articol al seriei mele speciale, Fărâme.
De-mi amintesc bine, am ajuns la ei a doua zi de Crăciun. Unchiul avea un zâmbet larg pe față. Nu am nicio amintire cu el în care să nu zâmbească și cu ochii. Se mișcă foarte greu, vorbește încet, e galben-negru. Are chipul bunicii materne, la fel ca fratele cel mic al mamei. Sfânta Treime a bucuriei. Chiar și când durerea e grea, poate colțurile gurii cad puțin, dar luminițele din ochi nu dispar niciodată.
Televizorul e pornit pe Trinitas, iar din casetofon se aud încet cântece bisericești. Mătușa îmi destăinuie că-i este foarte greu să-l îmbrace și hrănească, dar știe că de el n-o mai fi, chinul ar fi de nedus. Unchiul vorbește despre Dumnezeu, întotdeauna vorbește despre Dumnezeu. E pace-n vorba sa sfârșită. Nevasta-i speră ca la control să scadă numărul pastilelor. 50 e chiar exagerat. Mi s-o părut sau era un brad împodobit frumos cu albastru în casa cea curată?
Fratele cel mare vrea în mormântul tatălui. Sora cea mijlocie nu este de acord. E peste puterile mele să-i pricep. De ce el nu vrea o altă groapă în care nu va mai fi nimic din el, de cea ea nu vrea pentru el mormântul în care nu mai este nimic din bunicu'. Să te cerți pân la moarte și dincolo de ea pe pământul în care vei putrezi, depășește puterea mea de pricepere. Să lași cu limbă de moarte o dorință pe care știi că n-are nimeni cum o împlini și astfel povara grea a eșecului pe umerii fiilor tăi... Îmi zice soră-mea că fiul cel mare e copleșit. Timp de trei zile trebuie respectată o tradiție la groapă or el nici în ultimul ceas nu are groapa. Zi-i că nu putrezește unchiul în parfum de trandafiri și viermi roz bombon de se învârte groparu' într-un picior, c-o găleată plină, trei nopți în jurul mormântului. O sfătuiesc lejer din necredință. Eu credeam că oasele morților sunt albe ca pe televizor. Îs maronii ca niște rădăcini de pom mic. Țărână ești și în țărână te vei întoarce, nu-i o promisiune neonorată. Ș-atunci, pentru ce atâta zbucium ș-atâta zbatere?!
78 de ani ar fi împlinit pe 14 martie fratele cel mare. O depășit cu mătușa 50 de ani de împreună. N-o mai ajuns la control pentru împuținarea medicamentelor. I s-a făcut rău înainte cu câteva zile. Două ore au trecut până a venit Ambulanța. A fost înmormântat în groapa socrilor, tot niște părinți. Au decis dumnezoii.
PE 14 MARTIE S-A NĂSCUT, ÎNTRE TIMP A MURIT PUȚIN. CICĂ MARȚ E MARTIE POPULAR.
14 martie..., ce păcat că n-am recitit puțin mai devreme și la mulți ani-ul să-l fi publicat taman atunci. Pe de altă parte, cum dintre toate zilele vremilor ăstora, exact în ultimele clipe ale lui 14 martie, să mă decid că boala mea obsesivă poate căpăta o pauză?! Să nu mai zic că, de nu era pacostea de Pepsi, pe niciuna dintre listele zilei nu ar fi încăput scrisul. Și mai departe: ploua torențial, dar am insistat că-i musai să ajung la Dedeman să-mi cumpăr pentru la vară vopsea albă de pavaj. Încântată că m-am sucit spre bleu, am oprit și la Kaufland, deși nu era pe niciun plan. Pofta de Pepsi era însă cu mine de dimineață. Așa de firesc se încropesc perfect din alegeri făr de importanță unele bucurii mari.
Mi-s ușor dusă. Azi e 14 martie. În capul meu ieri fu. Ce splendidă întâmplare!
Ultima fotografie a fratelui cel mare este aceasta. Să repari un colț de stea cu unghiera... A imortalizat-o fiul cel mic și a prelucrat-o magic pentru blog B. Unchiul citește o carte de rugăciuni. Este așezat la masa de lucru a mătușii mele, care este croitoreasă. Pe fotoliul de lângă este un motan roșcat. Am uitat numele său. Mătușa îi zice Pisică și-i vorbește cu ea, dar este un motan sigur.
- Andrei, nu-ți este frică să mergi la lecțiile de zbor? Eu la ale mele de șoferie, văd moartea la toți pașii.
- Maria, care frică? Până jos sunt secunde. Crezi că există o moarte mai ușoară decât asta?
Atunci, în vara aia, nu credeam. Bunica a împlinit 100 de ani în 2024 și numărătoarea continuă. De pe la 50 de ani, năzuiește că va avea o moarte netedă. Se așază în pat ca să doarmă și nu se mai trezește. Am uitat de moartea asta frumoasă când am vorbit cu Andrei.
ULTIMA FILĂ, CEA MAI PLINĂ
Privesc fotografia și-i creez o realitate nouă. Una în care Ambulanța nu întârzie ceasuri, iar medicii nu se împotrivesc morții cu aparate grele. Pe canalul de crime, o mamă căreia fiica i-a fost căsăpită oribil rostește cu credință: moartea unui om nu-i definește viața. Cartea de rugăciuni și pisoiul cufundat în modelul canapelei îi definesc fratelui cel mare nu doar viața, ci mai ales moartea.
Azi nu mi-i frică de moarte. Nici ieri nu-mi fu. Îs lămurită cu cine mi-s, n-am pretenții pentru prelungiri. De vin, îs bine venite, de nu, punct și de la capăt. Dar mi-i frică de durere, de chin, de singurătate, toate ale morții, nu alealalte. Mi-i atâta alin în fotografia aceasta, ultima filă dintr-o carte veche de povești, cu foarte puține ilustrații. Nu pot să nu zâmbesc amuzată: în clipa asta, am nouă pisici și trei cățeluși de peste 30 de kile. Și încă doi de juma de kil ce-și așteaptă prânzul la gard în toate zilele. N-am mai deschis o carte de rugăciuni din copilărie. Citesc o bazaconie despre un robot îndrăgostit. Visez la o grădină cu borduri azurii, bicicletă mov și mult galben. Am două canapele plăpânde disponibile pentru ultimul cadru. Ce festin!
O trecut un prim 14 martie. Poate vor mai urma și altele. La mulți ani în ceruri, fratele cel mare al surorii cele mici! Măcar o scrisoare să scrii pe soare la răsărit...
Oi, ce de repede am gătat de scris! Mai e timp berechet pentru plimbat aspiratorul prin întreaga casă. Oricum, am învârtit și-n arpacașul animăluțelor pân acum. Ș-o cântat Vunk în tot timpul. Se aude până la tine? se numește piesa din care am inserat versuri și pe care o ascult obsesiv din februarie. Ar fi mers și cealaltă sticluță de Pepsi, dar n-aș vrea să mor în chinuri taman azi, când merg la Jumbo să cumpăr dantelă pentru noile mele draperii din sac.
Inima ta și-a terminat bateria, chiar dacă nu mai poate, ea încă mai bate mereu în noi...
Ce se lungește lista morților mei din martie: Șefu', doamna D., fratele cel mare.
_____________
În arhiva seriei:
1. Mărășasca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu