FĂRÂME #1 MĂRĂȘASCA

Dacă tot mi-am abandonat proiectele vechi, să pornesc unul nou-nouț. Făr de fericiri și bucurii, în tonuri cenușii. Am în cap și un altul mai rozuliu, dar când și-o găsi vreme. Pe ăla l-am botezat Recuperări. Înainte să știu temele, mult înainte, am avut titlul. Inițial,  fu Fărâme-Recuperări. Acum l-am extras doar pe ochiul care plânge. 

UN OM A MURIT, ALȚI DOI-TREI CONTINUĂ SĂ SE SFĂDEASCĂ

Drumurile spre locurile natale sunt întotdeauna multe. Ele-n fapt îs puține, două-trei pe an. Oamenii de colindat îs mulți. Mai mereu tre să aleg la cine renunț în maratonul celor 1700 de kilometri. Pentru decembrie mi-am propus oameni dragi la care n-am mai ajuns în ultimii 20 de ani. Cum pot fi dragi cu legături atât de frânte nu știu a zice, cert e că-mi fu tare dor, chiar de absența-i uriașă. Așa că aproape am dublat numărul caselor alea multe de le aveam  a trece pragul în  zile puține.

M-am gândit să-l sar pe fratele cel mare al mamei. Nu l-am ratat în ultimele vizite ș-apoi e tare bolnav, ce rost mai are? În plus,  intru și ies că nu-i niciodată răgaz pentru mai multe. Atâta deranj la ei pentru nimic. Când am aflat că e venit pentru zile multe fiul său din Anglia, pe care eu îl ador, am sucit iară planurile deranjului. 

Cred că a trecut de 80 de ani fratele cel mare al mamei. Sigur a depășit 80. O sun pe mama după înmormântare s-o întreb exact.  În urmă c-un an or doi,  a fost operat pe inimă. La început, s-a simțit puțin mai bine, apoi tot mai rău. 50 de pastile avea în decembrie de luat în fiecare zi. N-am putut să nu mă gândesc că bunica în toată viața ei nu a înghițit 50 de buline. Mama tatei a împlinit 100 de ani în iulie. N-o murit, numărătoarea continuă. 

De-mi amintesc bine,  am ajuns la ei a doua zi de Crăciun. Unchiul avea un zâmbet larg pe față. Nu am nicio amintire cu el în care să nu zâmbească și cu ochii. Se mișcă foarte greu, vorbește încet, e  galben-negru. Are chipul bunicii materne,  la fel ca fratele cel mic al mamei. Sfânta Treime a bucuriei. Chiar și când durerea e grea, poate colțurile gurii cad puțin, dar luminițele din ochi nu dispar niciodată.  

Îmi spune că, după mulți ani de sfadă, c-o seară în urmă l-a vizitat fratele mijlociu. Eu nu l-am văzut în ultimii 15 ani, nici în copilărie și adolescență prea des, nu am în minte chipul său. Nu știu de și el e din secta luminoșilor. Am zis eu Treime, da-i musai s-o-ncadrez aici și pe sora cea mare a mamei. Fie, Cvartetul zâmbitorilor cu inima din ochi! 

Televizorul e pornit pe Trinitas, iar din casetofon se aud încet cântece bisericești. Mătușa îmi destăinuie că-i este foarte greu să-l îmbrace și hrănească, dar știe că de el n-o mai fi, chinul ar fi de nedus. Unchiul vorbește despre Dumnezeu, întotdeauna vorbește despre Dumnezeu. E pace-n vorba sa sfârșită. Nevasta-i speră ca la control să scadă numărul pastilelor. 50 e chiar exagerat. Mi s-o părut sau  era un brad împodobit frumos cu albastru în casa cea curată? 

Îmi anunț vărul că trebuie să plec. Deși taman el fu motivul cel mai important al drumului, nu-i vreme de recuperat vorbe. Le spun tuturor că trebuie să ajung musai la sora cea mijlocie a mamei. N-am văzut-o de 20 de ani, o visez în toate nopțile, mi-i teamă că va muri fără să o mai cuprind. Mi-i tare dor de ea, le mărturisesc aproape plângând. De așezam o bombă în mijlocul tuturor, nu s-ar fi scurtcircuitat atât de vizibil energiile. 

Maică-mii îi pică fața. E certată cu soră-sa de când le-o murit tatăl, de vreo cinșpe ani. Mătușă-mea asemeni. Unchiul și vărul sunt în tabăra asta a războiului mai mult din inerție. Nimeni n-avea nevoie de casa bunicului, dar tărăboiul e uriaș încă. Poliție, tribunal, blesteme, tot tacâmul. Șase frați împărțiți în două triburi inamice. Fratele mijlociu,  sora mijlocie, casa bătrânească și mormântul  pe de o parte, mama - sora cea mică, fratele cel mic,  sora cea mare și fratele cel mare pe de altă parte. 

- N-o rogi tu pe sora mijlocie să ne lase să-l îngropăm pe fratele cel mare în mormântul tatei?! 

- O, ba da! Chiar aveam nevoie de un motiv de bătaie, acum că-i văd după atâta amar de ani și oricum vin din tabăra adversă. 

Ajung la sora mijlocie a mamei. Este neschimbată. Foarte bătrână față de cea din amintirile mele, dar bună și caldă ca-n toate visele. Mă prinde de mână și nu-mi mai dă drumul. Luminițele din ochii ei sunt lacrimi adevărate. E surdă acum și deloc nu o ajută aparatul auditiv. 

- Vreau să stau cu tine. Vreau să mor de foame la tine. Te rog, nu mă trimite la alte neamuri!

Îmi amintește că astea sunt rugile copilăriei mele. Dar habar n-are ea că nu le-am uitat niciodată. C-o zi în urmă îi povestisem lui B. despre cea mai săracă dintre mătușile mele, despre soțul ei alcoolic, despre roșiile scoase la vânzare din grădină târziu, mult după ce toate solariile lichidaseră roadele. Despre verișoara mea croitoreasă care m-a îmbrăcat până târziu la facultate în sarafane lălâi. Și-n noaptea dinaintea nunții, a cusut la costumul meu gri. Despre o găină tăiată la sfârșit de săptămână pentru șapte oameni flămânzi. Doar sâmbăta și duminica mâncam carne, uneori doar duminica. Despre oala mare de ciorbă cu păstăi  și aia de ardei umpluți și mămăliga imensă. Nu-mi amintesc de un magazin de unde să fi cumpărat pâine în toți acei ani.  Despre cum carnea era înmulțită cu vinete și cartofi la sarmale. N-am uitat nimic. Salata de vinete era delicioasă, chiar și mai târziu când a început să o sporească cu maioneză.  Câinele cel roșu legat în lanț, Vulpea. Noroiul prin care treceam spre WC-ul din curtea găinilor. Răsadurile în ghivece de folie și apoi roșiile mari pe curpeni. Zarzărul care atârna de la vecina pe bucătăria de vară și compotul.  Porumbul care ateriza la fiert,  căpătat cine știe de pe unde pentru pofta nepoatei de la oraș. Ligheanele pe o laviță din scânduri,  în care se spălau în ape multe rufe o singură dată pe săptămână, parcă joia. Îs toate-n mine. Când am intrat pe poarta de fier, aia din copilăria mea, am înviat  butoanele toate. 

Chiar de casa este acum curată, cu sobe și perdele noi, văd aievea odaia mătușii, fumul ce ieșea de la soba stricată, gemulețul ce dădea spre grădină, farfuriile teanc pe masa șchioapătă, mocheta pe care se lipeau îndărătnic capete de ață și coade. Debaraua în care încăpeau un aragaz și saci mulți cu haine.  Balia roșie, mare în care ne îmbăia pe din dos în toate sâmbetele cu apă de ploaie și săpun conținător de sodă caustică. Baticul care-mi acoperea capul la biserică și la adunare, mustrările pe care le încasam imediat ce ieșeam din curtea bisericii și mă descopeream. Era atât de cald și nu-mi doream să fiu pocăită.  Ibricul crem cu apă caldă pe care-l căpătam uneori în serile de vară pentru picioare desculțe și murdare. Ceaunul pe pirostrii în care fierbeam în Galus și oțet tricouri palide. Groapa focului era tot la găini, lângă WC. Tricourile deveneau or negre or kaki și-mi colorau pielea, chiloții și toate apele în care erau apoi spălate. Țolicul curcubeu din fața casei ș-a prispei sparte. Șezătorile de pe el când primeam misiunea de a coase un tiv, mult mai târziu chiar un nasture drept. 

În fiecare vară mama mă parca la bunici. Trebuie să întreb cât eram de mică. Cea mai veche amintire acolo o am de pe la cinci, șase ani. Fratele meu nu era născut. Bunica abia ne învățase pe mine și pe sora mea rugăciunea Înger, îngerașul meu. Era întuneric în odaia cu un singur pat micuț, de o persoană, în care dormeam toți. Bunicul a intrat, noi am continuat să repetăm ce învățasem. Se aud îngeri,  a spus el. Cel puțin doi îngeri au râs, cei din pat, de lângă bunica. 

Am înmagazinat atunci o groază de abandon pe care am purtat-o în suflet decenii. M-am lipit toxic mai târziu de toți ticăloșii și escrocii doar pentru că mama mă rănea părăsindu-mă întreaga vacanță de vară la părinții săi. Nu eram lovită ca acasă, dar muncile erau foarte grele. Bunica era spurcată la gură, azvârlea multe răutăți. Ieșea foarte rar din curte, de câteva ori pe an mergea la cumpărături la oraș. Era la curent cu tot ce se petrecea în sat. Peste drum era o vecină de-i ziceam Actualitățile. Ea o ținea la curent pe bunica  cu toate bârfele.  Bunicul era predicator și nu înțelegeam niciodată de ce nu face ce propovăduiește. Între fapte și vorbe distanța era chiar de la pământ pân la cer. La capul patului peretele întreg era plin de icoane. Cel mai mult îmi plăcea tabloul uriaș cu Arhanghelul Gavriil, Corneliu Zelea Codreanu. Avea un chip luminos bunicul meu, de Moș Crăciun și barba albă. Cuvintele-i erau însă crude. În numele Domnului tăia și spânzura. De te voia Domnul cu unghii roșii, așa ți le făcea! Îi răspundeam cu furie: Bunicule, de mă voia Domnul cu unghii naturale nu inventa unghiera și nici oja! Mult mă mai răzvrăteam. Mai ales după moartea bunicii, m-a iubit mult. Eu abia când el n-a mai fost și casa copilăriei a devenit o ruină inaccesibilă mie. 

Sunt multe puncte luminoase în copilăria și adolescența mea petrecute la bunici, dar nu pot să nu mă întreb ce fel de om aș fi fost astăzi de multe n-ar fi fost atunci atât de greșite și de strâmbe. Relația disfuncțională cu mama, Dumnezeul pierdut între versete și posturi, abandonarea facilă a tuturor, chiar ș-a celor dragi, deconectarea -  toate au fost ale lor, toate sunt acum ale mele. Asta să nu carecumva să mă vaiet că n-am primit nimic moștenire...

- Mărășasco,  mă alintă unchiul așa cum o făcea în vremurile bune. Îmi povestește fericit că nu s-a mai atins de alcool de șapte ani. Eu știam asta, nu mi-a spus nimeni, dar știam bine. Ne face poze cu telefonul cu butoane. Se va uita pe ele când om pleca. Exact cum face cu imaginile sfinților din pelerinajele la care a ajuns. Că un bătrân din lumea asta, seara or dimineața, între rugi și drumuri la biserică, trece cu degetul pe chipul meu fericit de regăsire, mi-i gând prețios.   Mărășasco... rosti-va. Știu... răspunde-voi, acum chiar știu! 

- Dacă ai făcut patru fete când erai beat nonstop, câte fete aveai de erai treaz de pe atunci, din tinerețe?! Arunc gluma (proastă) și mă tot gândesc cum să aduc vorba locului de veci. 

- Fratele cel mare e tare bolnav. E pe moarte. Mă doare carnea de minciuna pe care o spun. Trebuie să mergeți să-l vedeți. A fost aseară și fratele cel mijlociu. Arunc eu argumentul imbatabil: vrăjmașul a fost să-și vadă dușmanul. Am simțit atunci că moartea e departe și că nu se cade s-o invoc mai devreme. 

- Mergem, aud și nu prea. Să fi fost atât de simplu? Am puteri de Raluca Moianu și Andreea Marin la un loc?! Dau repede de veste prin telefon și m-aștept în orice secundă să aud: Să nu calce la mine pe poartă! Nu-mi trebuie așa neamuri! Îi spun lu' văr-miu să întindă covorul roșu și închid înainte să-și revină din șoc. Râd și plâng, încă nu cred cât de simplu a fost.

Sora mijlocie a mamei e surdă. Și mama cam e. Și bunicul fu. Și sora cea mare e. Cei doi unchi vorbesc despre Dumnezeu. Mătușa surdă stă cu mâinile în poală, e ușor confuză. Nu se uită la niciunul dintre dușmani. Mama s-a pitit într-un colț. Nu vrea să o vadă. Te rog, Doamne, de ai vreo putere, nu mă transforma în mama! Deși în ochi nu are luminițele bunicii, pe gură doar răutățile ei îi ies de la o vreme. 

- Ai grijă cu mama, îi zic multe zile mai târziu soră-mii. Se transformă într-o vrăjitoarea. Exact ca bunica. E o judecătoare atât de crudă cu toată lumea. Mă doare fizic că ține post și că e prima care aruncă cu piatra. 

- Știu, îmi răspunde soră-mea doborâtă. Sunt ca ea. Când mă cert cu ai mei numai otravă împroșc. 

Cad de acord că nu sunt de acord. Unchiul care aude nu are putere să decidă. Mătușa care nu aude  nu aprobă dorința, nici nu se pune problema să-l deranjeze cineva pe tăticu'. 

Fratele cel mare vrea în mormântul tatălui. Sora cea mijlocie nu este de acord. E peste puterile mele să-i pricep.  De ce el nu vrea o altă groapă în care nu va mai fi nimic din el, de cea ea nu vrea pentru el mormântul în care nu mai este nimic din bunicu'. Să te cerți pân la moarte și dincolo de ea pe pământul în care vei putrezi, depășește puterea mea de pricepere. Să lași cu limbă de moarte o dorință pe care știi că n-are nimeni cum o împlini și astfel povara grea a eșecului pe umerii fiilor tăi... Îmi zice soră-mea că fiul cel mare e copleșit. Timp de trei zile trebuie respectată o tradiție la groapă or el nici în ultimul ceas nu are groapa. Zi-i că nu putrezește unchiul în parfum de trandafiri și viermi roz bombon de se învârte groparu' într-un picior, c-o găleată plină,  trei nopți în jurul mormântului. O sfătuiesc lejer din necredință. 

Eu credeam că oasele morților sunt albe ca pe televizor. Îs maronii ca niște rădăcini de pom mic. Țărână ești și în țărână te vei întoarce, nu-i o promisiune neonorată. Ș-atunci,  pentru ce atâta zbucium ș-atâta zbatere?!

Zilele trecute unchiul a murit. Mi-a zis tata, nu mama. Verișoara mea croitoreasa mi-a scris că a fost război toată ziua pentru locul de îngropare - Ce-o vrea Dumnezeu să se întâmple, că eu nu mai pot! Verișorul din Anglia mi-a zis că a fost război toată ziua pentru locul de îngropare - Ce-o vrea Dumnezeu să se întâmple, că eu nu mai pot! De multe ori în viață am fost la intersecția a două tabere adverse. Dar mai puțin ca azi nu-mi amintesc vreodată să-mi fi păsat. 

Fiecare parte așteaptă ca Dumnezeu să facă lumină. Eu mi-s necredincioasă.  O voi  întreba pe mama după înmormântare care dintre părți o biruit în sfântul  război al mormântului.  

- E atâta vrajbă între ei! îmi relatează chiar din poarta cimitirului trimisul meu special la înmormântare, soră-mea. Ce bine că suntem atât de departe de ei!

- Nu suntem deloc departe! Stai să moară mama, să vezi ce ni se activează și nouă ADN-ul moștenirii ș-al dezbinării... 

78 de ani ar fi împlinit pe 14 martie fratele cel mare. O depășit cu mătușa 50 de ani de împreună. N-o mai ajuns la control pentru împuținarea medicamentelor. I s-a făcut rău înainte cu câteva zile. Două ore au trecut până a venit Ambulanța. A fost înmormântat în groapa socrilor, tot niște părinți. Au decis dumnezoii. 

Mama are un carnet în care-și notează conștiincioasă morții. L-o început în '80. E cam de vârsta mea catastiful dușilor. Când l-am răsfoit de Crăciun pentru prima dată, nici n-am știut de existența lui, am trecut repede peste liste de neamuri și prieteni făr de viață ș-am ajuns la ultima pagină. Erau notate una sub alta trei sume mari de bani depuși la CEC. I-am mărturisit cu admirație mamei că un alt loc mai bun în care să-și ascundă secretele n-avea în toată casa. 

Anul 2025 din carnetul cu banderolă neagră începe cu numele fratelui cel mare. 

- Dumnezeu să ne ierte! Amin!