Zambetania: FĂRÂME 7 × 30 = 90

Într-o duminică am citit despre o femeie care-și fixează în agendă întâlniri cu ea însăși și le prioritizează ca și când ar fi ședințe cu cel mai important client. Mi-a plăcut foarte mult ideea ș-am zis s-o testez în următoarele șapte zile. Mi-am ales intervalul 13:00 – 13:30. B. lucră de acasă, iar între 12:30 și 13:00 are (avem) pauza de masă.

Planul inițial fu ca în primele 15 minute să mă-ntorc într-un moment dureros din copilărie, iar în următoarele 15 să citesc din cartea lunii— memoriile lui Alexei Navalnîi.

1. Luni - 0/30

După masa de prânz, B. avu nevoie să-mi dau acordul pentru noua mașină de spălat. Cea veche o azvârlit cu cenușă la ultima spălare. Când am ajuns pe site, era stoc epuizat la ce-i atrăsese atenția. O luat-o de la capăt cu căutările. Întârziasem deja, până când fu mașina-n coș și banii plecară, vreun sfert de ceas la ședința cu cel mai important, mai nou și singurul meu client: eu.

Îmi fu prea rușine, încă de la prima întâlnire, să-ncep cu scuze. Așa că nu m-am mai dus deloc. Am plecat la magazin să cumpăr sare pentru murături și l-am sunat pe tata. Juma de ceas, în fața prăvăliei, așezată pe trotuar, l-am ascultat cum îmi inventaria câte o mai făcut soră-mea la casa cea nouă. I-am zis de vreo două ori că eu n-am înaintat cu nimic și-n rest l-am ascultat atentă.

Să car cinci kile de sare fu chinu naibii, așa că am mâncat pe drumul de-ntoarcere toate cele trei batoane de ciocolată de casă pe care le cumpărasem pentru întreaga familie.

2. Marți – 30/30

A doua zi, fix la 13:00, am avut nevoie la baie, apoi am intrat în salon spășită, cerându-mi mie scuze pentru minutul de întârziere. M-am așezat pe canapea, cu ochii închiși și cu mâinile pe chept. M-o bușit râsul imaginându-mă în aceeași poziție... într-un sicriu.

Se auzea un trafic infernal, parcă și avioane. Ce naiba, deja o ajuns autostrada pe uliță?!

Apoi au început cățeii. Era o gâlceavă atât de surzitoare, încât am fost sigură că iară au scăpat din lanțurile vecinilor Piulița și Bucșă. Lătratul nu înceta. Dacă-s caprele și-mi nimicesc livada?! Sunt la întâlnire cu mine, nu plec nici dacă le aud bătând în geam!

Apoi s-a făcut liniște și se auzeau doar clopoțeii de vânt...

Simt cum mă traversează pe diagonală un pisoi. Nu deschid ochii, tre să fie Hitle, ea este atât de grijulie...

Mă ia cu frig. Tre să deschid ochii, altfel nu găsesc hanoracul. E Zece, minunatul de el.

Mă întind iară în poziția sicriului. De reușesc, din carnea căpătată de la Megica, să fierb șuncă, să prăjesc pentru pilaf și pentru paste, chiar am învățat ceva de la mama.

Mă ridic, mă ia somnul! Cronometrul cuptorului fixat să sune după 30 de minute, îmi arată că sunt în ultimele secunde. Mi-a amintit întâmplarea de antrenamentele lui R. Ajunsesem să știu, în orice moment, cu o eroare de cel mult cincisprezece minute, cât este ceasul din zi or din noapte. Na, treișpe ani duși de atunci nu-s așa de mulți...

3. Miercuri - 30/30

Mi-s întinsă pe canapea, perfect orizontală. Nu sufăr pernele. Încerc să inspir și să expir cum am învățat de la Yalom: Silence, please! Nu-mi amintesc dacă silence era pe inspirație. Mie-mi vine firesc invers. Pot inspira lung, dar expir într-o secundă. Regula 4-4-4 pentru inspiră-stai-expiră n-o pot exersa tocmai din ăst motiv: nu poci expira patru secunde nici să mă omori.

Aș putea încerca să respir în ritmul pisoiului. Este mult prea rapid, nu mă poci ține după el. Când am insomnii — de cele mai multe ori din cauză că m-am otrăvit cu Pepsi la ore prea târzii — copiez ritmul lui B.: inspir și-l aștept pe el să expire, o fac și eu sincron. De nu mă fură gândurile și nu mă deconcentrez, în două minute mi-s lemn Tănase. Cine o fi Tănase?!

În Soluția Schopenhauer, Pam ajunge în India și învață o tehnică de meditație care presupune să se concentreze, pe rând, la fiecare părticică a corpului. Încep și eu, ca ea, cu scalpul. Cât mă gândesc dacă urmau urechile, adorm. E miercuri la prânz. Visul dacă nu l-am notat l-am uitat. L-am scris pe undeva, dar nu mai găsesc undeva-ul ăla.

Când mă trezesc, cronometrul îmi arată că nu mai am secunde disponibile. Bine, pa! Zâmbesc, amintindu-mi vorbele domnului A., primul meu șef. Ar fi completat cu: Bine, pa! Aproape că mi-a făcut plăcere, Măriucă!

O murit domnul A. primul, o murit Oto al doilea — exact în ordinea în care am lucrat pentru ei. Sper că al treilea e deja în pușcărie: ticălosul ticăloșilor. Mai năzui și că al patrulea e deja pe drum către mine, nu către dincolo.

4. Joi - 0/30

La 13:10 am avut autobuzul spre oraș. Aveam nevoie de carne tocată și varză murată pentru sarmalele de la sfârșitul săptămânii.

Așa că-n timpul în care intenția era să meditez la o rană din tinerețe, în capul meu se suceau gândurile: să trec întâi pe la Pepco, apoi să cumpăr carnea și să mă plimb cu ea prin Kik sau să merg dintâi la piață și să miros a varză murată pe la toate rafturile cu decorațiuni de iarnă?

Fu o zi cu 25 de grade — asta-n care m-am învârtit două ceasuri prin oraș cu sarmale despăturite.

Mai e juma de oră pân la autobuzul de retur. Mă așez pe malul Begăi cu un langoș unsuros. Mă gândesc cât de splendide sunt malurile apelor din Galați, Oradea, Arad, Timișoara. Cât de neatrăgător promenadelor este Timișul nostru neamenajat, ignorat și murdar.

În fața mea, un bărbat urinează cu spatele. Mult, cu spumă. La doi metri sunt toaletele publice. Îmi dau lacrimile — Navalnîi încă se luptă cu Putin în cartea de acasă, iar eu nu am curajul să atrag atenția unui bețiv că este atât de greșit ceea ce tocmai face.

Îmi amintesc că-n urmă cu douășcinci de ani, l-am lovit pe unul cu geanta, de-o urlat în gură de șarpe că-l omor. Deh, eram tânără și-n geantă nu căram carne măcinată — ci dosare grele.

De-aș avea o putere, l-aș aduce și l-aș tăvăli cu botul prin propria urină, exact cum fac uneori cu pisoii când mi se cacă pe mijlocul lenjeriei abia schimbate. Numai că ei nu merită asta. Niciodată n-ar face-o de-ar avea la îndemână o litieră curată.

Mă amuză la îndemână folosit pentru un animăluț.

Ce luminare am avut în ziua fără meditație? Întotdeauna m-am întrebat cine schimbă euro la negru. De ani de zile, în toate zilele când ajung la piață, cineva mă întreabă șoptit, printre dinți: Vrei euro? N-am înțeles niciodată de ce aș schimba la bișnițari, când pot merge relaxată la o casă de schimb valutar. Am înțeles abia joia asta, când am văzut un teanc mare de bani. Aaaaa, de asta — pentru că nu vor să apară pe nicăieri înregistrate catralionele astea... Sunt surprinsă cât de repede am uitat contabilitatea: nici n-or trecut 10 ani și mie mi-s uimire banii care ocolesc chitanțele. Chiar mă rablagesc.

Unii se pișă la liber pe ziduri, alții spală ziua-n amiază mare portbagaje de bani negri... viitor luminos țara noastră are!

În stația de autobuz din centrul orașului, lângă primăria impunătoare, zace o doză de Coca-Cola. Când zic stația de autobuz, mă refer la un trotuar fără bancă, acoperiș sau indicator. Bine măcar că-i autobuzul electric... Ridic ambalajul de pe jos și-l bag în traistă, peste punga cu carne. La cât de cald e afară, nici nu cred că mai contează câțiva microbi în plus. De când am citit la Connie Larkin, cu doi ani în urmă, că întotdeauna lasă locul în care ajunge mai curat decât l-a găsit, mă strădui să respect regula asta de aur. Da-i atât de greu, gunoaiele sunt peste tot... Măcar am recuperat 50 de bani din cei pe care B. mi i-a dat pentru mâncare și eu mă-ntorc cu decorațiuni de Crăciun. Le și orânduiesc la capătul canapelei, ca să-mi asigur confort mărit pentru următoarele ședințe.

Am uitat să menționez că stația de autobuz se află într-un sens giratoriu. Nu mai intru în detalii despre câtă corectitudine văzui acolo, cât am așteptat T3. Că n-am permis, asta tre să scriu căci toate greșelile șoferilor sigur nu le-am identificat.

5. Vineri - 30/30

Ora 13:00. Tre să ajungă B. cu A. de la școală. Sper să fie trafic suficient cât să nu bată recorduri taman acum, când eu lipsesc pentru o întâlnire cu mine. Mă așez relaxată în poziția mortului. Imediat, Zece mi se tolănește pe un sân. De se întinde, are un metru și cinci luni, dar încape ghemuit pe țâța din dreapta. Toarce. Întotdeauna toarce. Și el și soră-sa, Hitle.

Tre să vorbesc iară cu B. despre incinerare. Nu vreau să pățesc așa cum am făcut cu Oma. Nu vorbești despre moarte și nu știi care-s dorințele omului. De aia nici n-o visez, sigur ar fi vrut să o îngrop cu sutien. E musai să mor înaintea lui. Ar fi prea complicate toate de s-ar întâmpla altfel. Tata s-ar descurca fără mama, dar mama de-ar rămâne singură nu cred... Mătușa A. ar merge mai departe fără unchiul D., el nu cred...

Hei, n-am numărat plăcintele cu pastă de mici. Ajunge A. acum și măcar să știu câte a lichidat în primele cinci minute. Mă ridic și le număr. Sunt 15, doza era pentru 10.

Ceasul cuptorului zice că mai aveam trei minute din ședință. Lasă-le acolo până data viitoare.

6. Sâmbătă - 0/30

Când am acceptat întâlnirile cu cel mai important, mai nou și singurul meu client — eu, am uitat că-n weekend prânzul e la 13:00. Așa că, în a șasea zi, pe când eram așteptată la o întâlnire esențială, abia fierbeam paste. Le-am gătit vertical, dialogând cu mine orizontal, ca și când aș fi fost pe canapeaua terapeutului: eram la muncă cu Oto și-n vis eram dezamăgită că nu-i fu dor de mine cum îmi fu mie de el. Deh, șeful meu cu multe lumini și multe umbre — ca și ceilalți doi.

M-am gândit mult la el citind Când corpul spune nu. Am văzut limpede cum grijile, frustrarea și deprimarea ultimilor ani s-au somatizat în tumoarea care i-a fost fatală pân la urmă. Zâmbesc imaginându-mi că a apucat să citească ultimul SMS, dintr-un ultim 8 martie, când îi mulțumeam pentru toate zilele libere făcute cadou — cu ocazii festive or mai puțin ceremonioase.

7. Duminică - 0/30

În intervalul în care ar fi trebuit să șed frumos la întâlnirea cu mine, mă plimbam prin cimitir. Una dintre activitățile mele preferate: să citesc cruci, să calculez ani, să descopăr cât au trăit soții unul fără altul... Probabil una dintre cele mai frumoase zile de toamnă blândă.

Întoarsă acasă, aveam două apeluri pierdute: unul de la tata, celălalt de la soacră-mea. L-am ascultat pe tata povestindu-mi câte a mai făcut soră-mea în casa de la munte, în juma de zi: o pus parchet, o dat cu var, o așezat canapeaua și covoarele. L-am informat în trei secunde că eu n-am mai făcut nimic de luni, de când am raportat ultima dată.

Aș putea râde în hohote, de m-aș gândi că înainte să facă soră-mea atâtea, mă auzeam cu tata o dată pe lună.

Mama lui B. mânca ciuperci cu mămăligă. M-am lăudat că am sarmale, chiar dacă nu-i nici Crăciunul, nici Paștele.

Mă mai duc la întâlniri cu mine — îmi place! Pân atunci, trec la nivelul următor: 7 x 10. Am citit primele 150 de pagini din Patriot și deși Navalny o fost deja otrăvit de Putin și după vindecare arestat, eu am reținut că 10 minute de sport pe zi nu-s mare scofală. Când oi găta toate cele 500 de pagini, sper să capăt curajul de a mă lupta și cu putineii mei necivilizați...