Zambetania: FĂRÂME #9 MEGICA

Cred că-n ADN am 98.7% cătrăneală. Că tot m-o fermecat procentul ăsta aflat de la Jane Godall pentru asemănarea dintre ADN-ul uman și cel al cimpanzeilor. Altfel nu-mi explic cum de tristețea, deznădejdea, fără rostul mă copleșesc chiar și atunci când lumea mi-i cea mai dragă. Există și rare momente în care mi-s zâmbet în toată inima: când ador oamenii lângă care mi-s. De ADN-urile noastre n-au legături directe, mi-s și mai fascinată.

D. îmi zicea adesea, când tunam și fulgeram, că aș putea scoate lejer flăcări — fizic. Că mi-s vrăjitoare și aș putea omorî oameni doar cu săgețile tăioase din ochi. Asta-i adunată din mai multe surse.

Mda, strașnic început pentru Mozaicul Bucuriei!

Există locuri pe pământul ăsta (românesc) în care mi-s acasă, oricât de străini mi-s cei care le locuiesc. Din fericire, tot atunci și pentru B. sentimentul e același. Asta-mi mai lipsea: ca el să fie acasă la mare, la soare...

Mă fascinează cât de complicate-s căile prin care ajung în viața mea oamenii-lumină. Sau de simple. Casa din Timișoara, în care stăteam cu chirie, avea proprietarul în Spania. Să țin minte aici și numele cartierului, dacă tot mi-o luat mult să mi-l amintesc: Kuncz. Zice AI că se citește Kunț, io i-am zis mereu Kunți. Primul gând, pentru totdeauna, care urmează Kunțiului e acela că trebuia să notăm pe aplicația de taxi: nu suntem țigani. Altfel, nu venea nicio mașină.

Mda, splendidă realitate pentru Mozaicul Bucuriei!

Am luat-o rău pe câmpii, față de ceea ce intenționam a scrie, dar mi-am amintit de zecile de nopți în care plecam spre laborator, pe jos — la două noaptea, la patru sau când mă întorceam la unu or cinci. Niciodată nu m-am temut. Nici de cartier, nici de malurile pustii ale Begăi. Bine, atunci nici nu eram blocată pe canalul de crime, cum sunt astăzi. Seria cea mai recentă despre Ed Gein aproape am abandonat-o aseară. Urât îmbătrânesc, de nici criminalii nu mi-i mai pot privi cu ochii larg deschiși.

Strada pe care mergeam din Kuncz spre Bega se numea Câmpului. De aia am și păstrat Am luat-o rău pe câmpii, când am vrut să-nlocuiesc cu prin bălării. Numai legături în capul meu! Deci, strada Câmpului era pe ambele părți plină de case. Ca și cartierul nostru. Noi eram pe strada Sălaj, a doua. Prima era a lui Moș Joe (care ar merita și el actualizări zambetane) și se numea, parcă, Târgu Mureș. Și acum, după șapte ani, încă trebuie să verific atent dacă nu cumva dictez automat Sălaj pentru ulița pe care locuim. B., care empatizează cu mine întru totul, are și el năravul ăsta: să-și amintească uneori mai întâi Sălajul.

Mă-ntorc la Câmpului, mărginită de case. Case frumoase, cu curți mari, iarbă tăiată, jucării scumpe de copii, chiar o căsuță într-un copac, căbănuțe pentru căței. Kunczul era ponosit, peticit, extrem de sărac. Milorad se încălzea întreaga iarnă cu PET-uri. A și murit la un an or doi după ce ne-am mutat. Fusese sportiv de performanță, dar când l-am întâlnit era alcoolic și-și pierduse casa prostește (nu-mi mai amintesc detaliile, dar parcă semnase orbește).

Nu pot să cred pe unde mă umblă scrisul, când eu nu-mi doream decât o imagine să las: strada Câmpului era mărginită, pe ambele sensuri, de copaci înalți. Atât de înalți încât se uneau pe mijlocul drumului și traversam astfel un tunel lung, verde. Ei bine, momentele în care treceam cu bicicleta pe sub tavanul frunzos mi-s nu doar amintire vie, ci și bucurie curată încă.

Cum de m-am blocat în Kuncz când voiam a imortaliza Megica? Aaaa, pornisem de la proprietarul căruia îi trimiteam chiria la Palma de Mallorca. 120 de euro, parcă — în condițiile în care 200 costa cea mai mică garsonieră. Noi ne lăfăiam într-o casă cu curte. Când zic noi, mă refer la cățelușa noastră, Rita, care atunci n-avea chiar 60 de kile ca azi. Dap, asta era diferența pentru că trebuia note explicative să scriem pe aplicația de taxi.

Nici măcar proprietarul spaniol nu e personajul meu, ci fratele lui, de la Megica. Îhî, abia acum, la kilometrul zece, îmi încep povestea oamenilor lumină. Aș fi jurat că l-am cunoscut pe T. în jurul ceaunelor delicioase pe care spanioloaica le gătea, în grădina din spate, în bucătăria din lut și sticle sparte. B. zice că venea pentru reparații pe Sălaj 10. Asta deloc nu-mi amintesc.

T. e tot numai zâmbet și-i clar pentru mine că-l are 98.7% din ADN. E singur cuc, deși a crescut patru copii. Femeia i-a plecat încoace, poate chiar în 2020. În casă e totdeauna frig de el nu bagă lemne în sobă și niciodată mâncarea nu-i caldă când ajunge acasă după zi grea de muncă. Mi-l imaginez că și atunci când plânge, tot râde.

Așa este și sora lui, deși-i multă zdroabă în viața ei. Așa este și spanioloiul, care de multă vreme și multă durere, așteaptă aprobarea unei operații.

T., într-o altă viață, o fost Adrian Pintea. În asta, la cincizeci și bine de ani, își caută pe internet încălțăminte sport Hoka — pentru că asta i-o zis B. că-i cea mai bună pentru alergare. Că T. o spus că va începe să alerge, îi limpede pentru noi că așa va și face. Că-n camera lui, căpătată de la răposat, va pune țolice țesute negru cu roșu — iară-i clar. Ce zice, aia face, făr de tăgadă. Mă rog, o zis și că va rămâne la noi un weekend... asta nu cred că se va alinia prea curând.

T., cu gura pân la urechi, explică cum în germană masă pe covor sună în românește ca un fel de mă piș pe te piși. AI zice că are dreptate: Der Tisch auf dem Teppich - De’ piș auf dem te piș. T. e un copil mare — exact cum în copilărie nu a avut vreme să fie.

Mi-a plăcut cândva o alăturare: nu s-a lipit ca marca de scrisoare, ci ca scorțișoara de laptele cu orez. Așa m-am cuprins eu (noi) cu T., din prima secundă pentru totdeauna. Orice va dovedi viața că înseamnă veșnicia asta.

Am lapte de la Megica, așa că voi merge să-mi fierb cu orez și scorțișoară. Plouă, a cinșpea zi consecutiv. Tot de acolo am și dulceață de smochine. Și carne de porc și brânză de vacă — dar astea nu se mai potrivesc cu laptele de orez și pofta de-o am amu. Căci, da, așa am venit ieri de la Megica: încărcați ca de la mama, deși am fost la doi străini— fratele și sora unui proprietar de casă făr de condiții prielnice locuitului, din altă viață.

Dintotdeauna m-am simțit acasă la Mehadica. M-o bușit plânsul la o amintire care, cândva, m-ar fi amuzat zdravăn. Nu eram de niciun ceas în bucătăria cea nouă — nouă pentru mine, căci clădirea are suta lejer — și frecam de zor un perete de faianță, cel din spatele aragazului, cel mai păcătos dintre toate. C-o sârmă-i zice-n zonele astea. Pe Google e pe numele întreg: burete de sârmă. Și-mi aduceam apă de la chiuveta de dincolo și dă-i cu detergent de vase și asudă zi lumină. Că io mi-s și ambițioasă. Și tatăl și fiul care-mi povesteau câte-n lună și-n stele, de parcă abia revenisem în familie, după un drum nu prea lung la oraș.

Acum, dincolo, unde era atunci chiuveta, nu mai e camera bătrânului, pentru că bătrânul nu mai este. T. pune termopane maro închis. O-ndreptat toți pereții. O reparat soba cu plită. Acum e o cameră atât de goală — și nu pentru că ferestrele nu au geamuri și nu-i gram de mobilă...

Or fi trecut cinci ani de când bibileam funde la pungile pentru pachetele de 40 de zile și mă muștruluiau babele că așa obicei păgânesc nu s-a mai pomenit. Auzi, tu, să înnozi ca pe cozile de draci...

Tot cinci îs de când n-am mai călcat în Mehadica. Deh, T. fu pentru o vreme neamț. Mi-s atât de familiare papiotele aliniate la intrarea în camera noastră. Cele două culori ale pereților, chiar lenjeria și pătura și scândurile pistruiate cu stropi de var neșters.

Mă doare inima, pentru că se va alege praful și de casa asta atât de veche și de specială... Trandafirii îs tot ăia roz, beciul îi tot ăla — de-l pomenesc cu B. ca pe sfintele moaște, gutuiul e mai plin ca niciodată. Sora e și ea la doi pași și trei case mai încolo. Cu a ei splendidă curte, în care perdele de plante verzi dansează până sus. Cățelușa Dora ne latră cum cu cinci ani în urmă n-ar fi gândit. Totu-i neschimbat — și atât de diferit e totul.

- Îmi spune că sunt femeia care-i dă de mâncare. Zice că ea n-are copii. Astăzi a recunoscut un batic ca fiind al ei și un al doilea ca nefiind, deci tot corect.

O simt cât de zdrobită este de sarcini. Are nevoie de operații la ambele brațe, deși abia s-o vindecat prima, la unul dintre ele. Îmi spune că atât de mari au fost durerile, încât doar morfina a salvat-o.

Mama o are la pat de patru ani. Perdeaua e tunsă curat până sus, deci și de asta s-o ocupat. Dulceața de smochine este delicioasă. Acasă fac mămăligă moale pentru brânza tare, cu model.

În fiecare săptămână urcă cinci kilometri până la căsuța din deal, ca să lase mâncare pentru Linda și Pișcoțica. Bucuria ei cea mai mare. Simt aievea cum gândurile i se nivelează în cele două ceasuri în care urcă și coboară și nu mai e nimeni care să nu o recunoască și să o bombăne, nicio mâncare ce va fi refuzată, niciun alt fund de șters.

Eu mă opresc să culeg un măr roșu (bun, bun — mai mult dulce decât acru) ea-mi adună nuci și mi le spage-ntre căușuri bolnave. La baza pomului sunt aruncate lucruri aiurea: un televizor, un mâner de ceva, un sac, o punguliță.

Aterizez direct în copilărie, pe când în drumurile cu vaca la deal, cel mai mult mă fascina groapa de gunoi de la râpă. Nici nu m-aș mira dacă la Megica s-ar teleporta acum ursulețul ăla de cauciuc rupt, pe care l-am adorat atunci. Era smolit, lutuit, dar după îmbăiere o căpătat nuanța deschisă a laptelui cu cacao.

Ș-apoi trec și pe la containerul pe la care colindam cu țiganii lu’ mamaia. De acolo nu-mi amintesc de recuperări prețioase. Da-i atât de valoroasă amintirea: furia mamei, de-ar fi aflat, dar n-afla niciodată (cred) și cât de fericită eram în mijlocul lor și cât de rar (n-aveam voie) în casele lor.

Megica e magică pentru că așa-s cei doi oameni ai mei din ea. Și locul. De-ar exista rai ș-ar fi diferit, aș fi dezamăgită tare.

Când credeam că există doar casa cu ziduri groase de un metru, în care trebuie să urci trepte lungi ca să intri, cu poartă lată, rotunjită, cu grinzi barosane pe care șade coviltirul unei căruțe — ca un sicriu pentru uriași— o mai apărut și căsuța din deal, ca să am ce boci.

Căci, în același timp cu frumusețea peisajului, istoria trainică a așezământului, cu iubirea omului de l-o conservat, eu văz și nimicul ce va fi. Cât va dura pân va începe prăbușirea? Zece, douăzeci, dă Doamne, treizeci de ani. Ș-apoi oamenii lor se vor fi dus și se vor trece și ele — ca și când pe fața pământului dintotdeauna or existat doar buruieni.

Mda, tre să mă opresc. Am trecut să las un bilețel pentru Mozaicul Bucuriei despre cât am râs la Mehadica cu cei doi străini ai noștri. S-o lăsat scris doar despre cât doare — poate și pentru că-n ADN am 98.7% cătrăneală?!

La închiderea ediției, din bucătărie trimit vești: