Zambetania: ULTIMA CARTE

Scriitura lui Marian Coman este minunată! Nu prea voi putea transmite cât de minunată, pentru că iarăși povestesc la multă vreme după lectură, când toate emoțiile, oricât de mari ar fi fost, or cherit. Curat ghinion.

De ce astă carte

La începutul anului, după ce am egalat recordul celor zece cărți citite într-un ianuarie cândva, am ales titluri care în continuare să respecte cele două reguli cu care am cam trișat izbânda: să fie cărți subțirele și să aparțină unor scriitori cu care știu că nu voi da greș.

Păstram Ultima carte pentru un drum lung cu trenul din vacanța lui februarie. Așa a avut loc prima întâlnire cu scriitura lui Marian Coman: anul trecut, în februarie, pe tren 16 ceasuri, Omulețul din perete și alte povestiri fantastice — AICI am povestit isprava. Dacă tot aveam oportunitatea să repet identic experiența, mi se păru o găselniță interesantă. Pân’ la urmă am renunțat ș-am mutat Ultima carte în condiții de lux: în patul meu, pe muzica mea.

***** Ia-i unui bărbat îndrăgostit femeia care i se plimbă prin vise și ai declanșat haosul

Știi, unele idei sunt cu tine din copilărie și așteaptă doar momentul prielnic pentru a prinde formă. „Ultima carte” s-a desprins dintr-un lung cortegiu de idei și personaje care mă urmărește de multă vreme. S-a desprins și s-a cerut spusă fiindcă, probabil, venise timpul ei. (Sursa)

Ce mi-a atras atenția, mult mai mult decât în culegerea povestirilor fantastice, a fost stilul: curat, limpede, foarte tăios, dar și plin de emoție. În atât de puține pagini să construiești atât de multe povești de neuitat... cam tre’ să fii bun. Faptul că-n doar câteva cuvinte eram năucă — ori de frumusețea imaginii or de durerea încasată direct în inimă — îl găsesc fabulos. Da, pentru mine, Ultima carte este preferata dintre cele două. Un merit îl are, făr de tăgadă, genul. Într-un roman mi-s mai confortabilă decât într-o duzină de texte scurte.

Din păcate, librăria care-mi acceptă cardul căpătat de B. de la corporație pentru cărți nu-mi propune alte titluri pe raftul acestui scriitor român atât de special.

Personajele mele nu sunt vii, însă le este sete de viață așa cum lipitorilor le este sete de sânge. Fiindcă ce le dau eu prin scris nu este tocmai viață. Este o similare a vieții, așa cum a primit și ființa lui Frankenstein. Ființa, nu monstrul. Sunt sigur că singurii monștri care există cu adevărat sunt oamenii.

Mi-i în minte Te rog să nu vii în timp ce dorm, necruțătoarele scrisori adresate de Iulian Tănase morții. Același schelet: capitole scurte, floricele rare, siropoșeniile lipsesc cu desăvârșire. Atunci am simțit nevoia de mai mult ca să înțeleg întru totul. Acum, Ultima carte fu completă.

Când cauți prea mult în mintea ta, când ești prea mult timp singur și îți construiești scenarii, când modelezi lumi întregi care se leagă de alte lumi, răul care circulă prin subteranele acestora poate ajunge la tine.
Am stat mult și m-am întrebat care e cea mai mare frică a mea (...) Frica mea cea mai mare este că lumea din mine se va nărui, iar eu o să cad în ruinele ei și o să trăiesc acolo o eternitate, chiar și după ce trupul meu va fi murit. Singur, în întuneric.

Despre ce e Ultima carte? Avem un programator, Alex, ș-un scriitor, Manu. Alex are o iubită, Manu nu prea termină cărțile pe care le pornește. Mai apare ș-un pictor. Trei personaje umane sunt prea puțin, se mai adaugă trei personaje-cărți: Magicianul, De veghe în lanul de secară și Prima carte, ultima carte.

Și așa e tot mult prea simplu. Să se amestece timpii: trecut - prezent - viitor. Cam pe unde ai vrea să călătorești, omule? Se aprobă să te teleportezi în trecut/viitor cu ușurința cu care ajungi la Lidl. Ce-ar mai lipsi? Iubire multă, niște relații disfuncționale, hai ș-o crimă, ba chiar mai multe...Tot prea liniște.

Orice aș scrie despre roman, ar însemna să divulg dintre secretele lui bine păzite. Nu-s multe, da-s suficiente cât să anuleze ceea ce credeai că știi pân’ la ele. Olecuță pe mine m-o depășit suspansul. Când prima ipoteză se anulează este interesant. Când a doua se răstoarnă, rămâi cu gura căscată. La a treia începi să obosești. Pân la a patra deja nu mai ai chef de surprize, ai nevoie de previzibilitate ca să poți respira. Și-s doar 170 de pagini, curate, cu spații mari goale. Abia de le-am dus pân la capăt cu inima.

Mărturiseam la 8 că m-am îndrăgostit la prima citire de scriitura lui Tudor Ganea. Fu pe tiparul meu de crudă. Și mă gândesc acum că Ultima carte este mult mai dureroasă. N-o venit apocalipsa, omenirea n-o fost rasă de pe fața pământului, o murit doar un om, hai, doi, trei... Durerea este mai mare pentru că sunt multe momente frumoase și, oricât ți-ai ține-n frâu așteptările, tânjești după un final fericit. Care, ce să vezi...

Mai aveam o idee, dar m-o pișcat ceva, ș-am uitat-o. Urăsc puricii.

M-am gândit mult, citind Ultima carte, la Cazul Jane Eyre. Sunt o bucurie scriiturile acestea în care personajele bântuie prin romane celebre — intră în alt text pentru a salva povestea or pe ei înșiși. Lumea ficțiunii e traversabilă, personajele pot fi răpite din cărți, iar finalurile pot fi rescrise. Sigur, preferata mea rămâne tot Misery, acolo unde scriitorul este căsăpit până acceptă să modifice finalul conform poftelor Măriei sale, Cititorul.

Ca-ntotdeauna, m-o fascinat accesul în bucătăria unui scriitor. Dacă e și-n criză de inspirație, cu atât mai bine! E atât de densă povestea aceasta publicată atât de aerisit. Tre să citesc cărțile alea trei (de una nici măcar n-am auzit anterior) și să reiau lectura având habar despre ce e vorba dincolo.

M-o-nduioșat că, la finalul romanului, cele câteva rânduri adresate de autor cititorului sunt inginerești: pentru De veghe în lanul de secară de J. D. Salinger a folosit ediția a IV-a a Poliromului, din 2011; pentru Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci, prima ediția din 1977 a editurii Albatros și pentru fragmentele din Magicianul de John Fowles, ediția a II-a, Polirom 2007.

Te-am purtat printr-un labirint prin care, pe alocuri, ți-ai pierdut mințile. Sau așa ai crezut: că ai luat-o razna. A fost un spectacol de magie, ai acces la cele trei trucuri pe cale le-am folosit. Acum mă crezi că n-am inventat nimic, Cititorule?

Eu nu am copii. Nicio bucățică din ADN-ul meu nu va circula prin veacuri, dintr-o generație în alta, pân la sfârșitul lumii. Singurii mei urmași sunt poveștile mele care, odată uitate, vor lăsa loc unei liniști firești. Toată zbaterea asta, toată truda de a spune o poveste nu este, de fapt, nimic. E zădărnicie și chin. Mă chinui să scriu, dar și mai tare mă chinui dacă nu scriu.

La trei luni după ce am citit cartea, îmi tot revin în minte secvențe. De parcă aș fi văzut un episod bun pe canalul de crime. N-am idee de-i complicat să ecranizezi o poveste în care multe dintre piesele acțiunii se petrec doar în mintea protagonistului, dar pentru mine a fost ușor. Când n-a fost greu, toate cuvintele s-au înfăptuit în imagini de ecran mare, 8 D sau ce număr o avea ăla care-ți mișcă scaunul, simți mirosuri și te ating fizic personajele.

„Nu o să încep cu începutul. Fiindcă nu toate lucrurile au un moment T zero. Nu există mereu un factor declanșator. Nu întotdeauna poți da vina pe ceva, nu poți identifica, de fiecare dată, cu exactitate fragmentul de timp înaintea căruia, dacă te-ai întoarce, ai fi putut evita dezastrul”. M-am oprit și am recitit întregul fragment. Și atunci am observat că realitatea tremura. Nu știu cum altfel să descriu asta. Realitatea tremura. Fremăta în jurul meu, ca și când ar fi fost făcută din mii și mii de fire subțiri, care se mișcau desprinzându-se unul de altul. Iar dincolo de aceste ițe, se întrezărea un cer întunecat, plin de stele.

Despre steluțe

Recitind textul dedicat volumului anterior am fost dezamăgită. N-am reușit să exprim pe îndelete cât de strașnică a fost prima intersecție cu acest scriitor. O neîmplinire motivată: n-am găsit timp pentru poveste decât după șapte, opt luni de la lectură. Se nivelează, ziceam, și muma emoțiilor în atâta amar de vreme.

Aș vrea să cred că nu vina resimțită pentru nedreptatea făcută Omulețului din perete m-a îndreptat spre decizia ca Ultima carte să primească toate cele cinci steluțe.

A fost foarte greu să mă decid dacă îi acord și premiul de Cartea lunii ianuarie. Întâi am pariat pe Ioan Groșan, apoi m-am sucit și m-am îndreptat spre Isabel Allende. Petronela Rotar, în Alive, a fost splendidă. Anthony Hopkins, în memorii, este fix pe sufletul meu cătrănit. A fost o lună grozavă, ianuarie, ca-ntotdeauna!

Pân' la urmă am decis, nici acum nu știu dacă am procedat corect, să nu o premiez. Are cinci steluțe pline, este o poveste fantastică, poate că nici nu o voi uita prea repede. Dar, pe undeva pe drum, m-a pierdut. Și chiar dacă m-a recuperat pân la final, de uitat n-am uitat.

Mi-am notat pe fișa de lectură amuzată că Marian Coman n-o scăpat hățurile în bălării precum Agatha Christie în Și din zece n-a mai rămas niciunul. A creat o poveste-labirint, dar când ajungi la ultima pagină, nu ai nicio întrebare rămasă fără răspuns. Deși am anticipat unul dintre marile secrete, mi-s ferm convinsă că Ultima carte este scrisă măiestru. Eram încă extrem de frustrată de păcăleala cu cei zece negri mititei...

Câteva cuvinte despre coperta închipuită. Am implorat cu cerul și pământul toți AI-ii de-i cunosc să-mi genereze o bibliotecă în spirală, cu cele trei cărți — personaje rătăcite pe trei niveluri diferite. Pân la urmă, mi-am terminat și opțiunile gratuite, iar să obțin ce-am visat fu imposibil. Când o să mă fac mare, o să-mi desenez singură tot ce visez pentru o carte.