Prima lectură cu care încep noul an zambetan este ultima carte citită în anul cel deja vechi.
De ce astă carte
La una dintre cele două fete pe care le urmăresc pe YouTube m‑a atras, la un moment dat, faptul că unele cărți le cumpără doar pentru că sunt foarte frumoase, ca obiecte decorative. Nici prin cap nu‑mi trecuse că pot avea și alt rost pe lume decât acela de a te bucura, or ba, cu al lor conținut.
Cât îs de extremistă! Când am întâlnit prima dată Magia ordinii, cu zece ani în urmă, aș fi renunțat pe loc la toate cărțile citite din bibliotecă. Își împliniseră misiunea. Multe lucruri am aruncat eu atunci, pătrunsă de spiritul lui Marie Kondo. O parte dintre ele le regret încă (scrisorile, jurnalele).
Ș-acuș adun o colecție de cincizeci de cărți (40 de lei bucata) doar pentru că-s atât de frumoase... Asta da evoluție!
Deci, așa am ajuns la Cartea Mironei. L-am întrebat pe Google care-s cele mai ochioase cărți tipărite în zilele noastre. Mi-o răspuns că editura Litera publică Romane nemuritoare, ediții cartonate, cu hârtie care imită pânza, în culori pastelate și desene rafinate...
Abia după ce-or început să sosească frumusețile, m-am gândit că eu nu am o bibliotecă nici pentru cărțile urâte, pe care le ador, dară pentru ediția de lux.
Le aliniez pe șifonier, în fața ochilor. Le zâmbesc adesea, mi-s bucurie adevărată. Pentru fracțiuni de secundă îmi amintesc de vremurile în care treceam cu o cârpă de praf în trei clipite, peste spațiul perfect gol și mă întristez. Chiar dacă acum operațiunea durează și o oră, să ating obiectele, să le schimb locul, mă fascinează. KO, Marie Kondo!
**** O scriitură greu de descifrat, dar și când se întâmplă...
Mirona scrie un roman. Mirona scrie un jurnal, în care adună viața ei. Mirona scrie caiete în care strânge întâmplări și oameni. Le citim pe toate odată; Mirona scrie de-a valma, acum și aici: caiete cu povești neștiute, scrisori despre cele mai intime sentimente, un roman. Poate le va publica grămadă și le va boteza Cartea Mironei.
Cum se scrie o carte? Nu știu...Credeam că trebuie să treacă ani nenumărați și grei, că numai o voce tărăgănată, răgușită poate depăna întâmplări cu parfum de legendă, că numai bătrânii știu povești despre oameni și lucruri ce nu mai sunt. Dar anii de război, ca și moartea unui prieten au darul de a împinge un trecut apropiat la distanțe nemăsurate, așa cum, inversând binoclul, scena se depărtează neverosimil de mult.
De-ar fi să aleg din ghiveciul Mironei un singur ingredient, acela ar fi istoria, pe alocuri chiar Istoria. Multă vreme, adică multe pagini, m-am pierdut între descrieri detaliate și personaje fără număr. Cel dintâi fir care mi-a atras atenția a fost războiul, cel de-al Doilea Război Mondial, cu foametea și sărăcia, bombardamentele cu pierderile umane și materiale, neliniștea, curajul, viața și morțile, cu legionarii și fasciștii. Și de-ar trebui să reduc la o singură temă epicul istoric, făr de tăgadă, cele mai teribile povești ale cărții (ca și ale umanității) sunt cele din lagăre.
Pe coperta acestui caiet am scris mare: Rezumatul unei povești de iubire. Nu știu din ce necesitate interioară, rândurile care urmează au luat forma unei proze ritmate. (Într-o altă versiune, am intitulat acest scurt fragment: Vindecare.)
Să mă gândesc ce aș putea nota despre poveștile de dragoste... Curios este faptul că, atunci când protagonista și-a iubit iubirile, am fost de partea ei. Când și le-a urât, fix la fel m-am sucit și eu. Parcă m-aș fi maturizat odată cu ea și cu experiențele ei nefericite. Făr să divulg vreun final, mărturisesc că, la unul dintre bărbați, n-am fost foarte atentă. Ori o apărut episodic și taman în scenele lui nu m-am putut concentra, cert este că, atunci când din senin Mirona a decretat că este marea ei iubire, am fost pe deplin fericită: în sfârșit renunțase la Ticălos, ura!
Pentru mine, un mare neajuns al volumului este încâlceala: prea multe povești, prea multe personaje, prea multe planuri temporale. Aș fi continuat cu prea multă umplutură, dar nu ar fi adevărat. Există secvențe secundare și, pentru că nu au nicio legătură cu protagoniștii, par să sufoce. Dar sunt atât de frumoase!
Nu mai doream decât un singur lucru: să-mi găsesc valizele. Manuscrise, caiete, notițe și cărți, erau toate acolo. Lucrurile celelalte se puteau înlocui. Dar ceea ce așternusem pe hârtie în atâtea nopți nedormite, sufletul nopților mele, fiecare gând, fiecare cuvânt smulse din acele imense tăceri, din veghea mea chinuită, acea aproape supraomenească strădanie de a face din amintiri clipe vii, dâra trecerii mele pe lume, tot ce trebuia să devină o carte — prima mea carte — nu trebuia să se piardă.
Ce m-a intrigat la tot pasul, de parcă n-ar fi fost adevărat. Pornesc de la premisa că totul este adevărat. Tot ce pune autobiografic un scriitor într-o carte este adevărul său. Dar parcă Mirona, la 19 ani, în timp de război mare, să renunțe la familie înstărită și să se concentreze pe un singur țel — are de scris o carte — nu prea s-o legat. Descrie amplu cum o supraviețuit, dar nu m-o convins; semnele de întrebare încă sunt.
Am răsfoit zeci de caiete în căutarea firului care leagă destinele eroilor mei, am refăcut drumurile pe care am umblat pe urmele lor, în căutarea mea. Și nu știu cum se vor întâlni toate aceste povești răsfirate, cum se vor reflecta pe finalul de cenușă și plumb al unei nopți care a durat zece ani, cum voi izbuti să încheg din tot ce s-a adunat un climat, o viață, o carte.
Sunt multe de descoperit, poate chiar la o a doua citire: Bucureștiul și Parisul anilor ălora, istoria personală a Mironei dar și cronica vremurilor teribile în care trăiește, o primă dragoste mare și lungă, moștenirile traumatice ale secretelor de familie pitite de-a lungul mai multor generații, Mirona Runcu (Mira Run) — narator și personaj al propriei cărți, bunicii-icoană... E o carte atât de frumoasă și la interior și la exterior!
Uneori caut într-o carte doar povești care să mă poarte firesc spre alte lumi. Alteori poftesc literatură grea, cu stil. Tare greu (foarte târziu) m-am dumirit că Cella Serghi și-a încadrat în literatură pură schițele. Ș-am pierdut mult din farmecul scriiturii făr să conștientizez pe care dintre cărări mă aflu. Într-o vară, nu mai știu care, am pregătit special pentru un om drag sărățele. La plecare, din neatenție, am luat sărățelele înapoi. Am ronțăit vreun ceas pe drum din ele pân să-mi dau seama că sunt cele pregătite de mine pentru un cadou special. Așa și acum: am parcurs paginile, parcă-mi plăceau, parcă nu, și la un moment dat s-a făcut lumină — era literatură, bună, de aia cum îmi place mie uneori.
Despre steluțe
Nu știu cum, dintre cele două duzini de Romane nemuritoare pe care le aveam în iunie 2024 — acum am trei — am ales Cartea Mironei. Notițele de pe fișa de lectură nu mă ajută. Am scris așa: 50 € cadou de la frate-miu în mai pentru 1 iunie x 4 băieți. Habar nu am cum să traduc; m-oi fi referit, cu gândurile în altă parte, că am cumpărat patru volume.
Poate că m-o fi atras numele scriitoarei. Știam că a scris Pânza de păianjen, roman pe care parcă l-am citit, dar nu găsesc dovezi în acest sens. Probabil că doar am avut intenția și-i rămas necitit la mama, în colecția Biblioteca pentru toți a Jurnalului Național. Or posibil ca doar Mirona din titlu să fie cea care mi-o trezit interesul.
Sigur e că-n iunie 2024 am citit chinuit primele 100 de pagini și am revenit abia în decembrie 2025 (când mă apucă pe mine cheful de biruit restanțe); tot poticnită fu lectura. Abia la ultimele 100 de pagini, din cele 400, s-o făcut lumină: am început să iubesc scriitura și să-mi pară rău că se termină.
Un nou autor de dat în urmărire generală.
- Cartea Mironei de Cella Serghi, editura Litera, volumul 10 colecția Romane nemuritoare, 2024, 393 pagini.
➤ Celelalte aproximativ 450 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.
➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu