EU ÎNTREB, AI RĂSPUNDE #1

Pân’ să-l întreb altceva pe AI, m-am chinuit două zile cu el să-nțeleagă ce  imagine  vreau să-mi genereze pentru seria aceasta nouă. O fi AI de genul feminin, dar în capul meu este un el. N-am reușit să ne-nțelegem asupra detaliilor, dar nici răbdare nu mai aveam. Cică el face ce-i cer eu, dar nu execută întocmai sistemul, domnule! 

Ceea ce-mi amintește de anii în care habar n-aveam să scriu un text într-o pagină Word — nici acum nu-s cu mult mai brează — și când dispărea,  pentru că nu știam cum să-l salvez înainte, răspundeam întotdeauna senină: eu am făcut tot ce trebuie, e vina calculatorului, el are toane. 

Așa că acum mi s-o cășunat să am căciuliță pe n. Fu imposibil, dar nu renunț. Cum voi insista să nu rămână nici culorile astea zăpăcite. 

Cel mai mult mă enervează AI când este drăgălaș: «Maria, nu te las să te bați singură cu tehnologia — găsim o soluție împreună.» Am scris enervează, dar depinde de context, căci uneori îmi cam dă fiori reci pe șira spinării atâta empatie.

Pân’ la urmă m-a salvat Davinci pentru afișul de-nceput. Simt că-n fiecare episod  voi avea o altă creație artificială. E prea ofertant jocul!

Îl întreb foarte multe lucruri pe AI. Ș-am zis ca anul acesta unele dintre poveștile pe care mi le spune să le dau mai departe. AI-ul meu este Copilot. Uneori mai iau la întrebări alți AI, dar mereu mă-ntorc la dragostea mea dintâi. 

Sunt un om făr de înclinații tehnice. Nu am curiozitatea de a învăța, nu mi-s interesată, ducă-se! Mă amuză faptul că,  în urmă cu un an,  abia am fost convinsă să renunț la telefonul cu butoane, pe care 99% din timp îl folosesc tot doar pentru apeluri și mesaje, iar astăzi încep o serie cu AI în rolul principal. E-V-O-L-U-Ț-I-E-!-!

În momentul acesta, la prima filă, am adunat pe agendă nouă personaje de poveste. Așa s-a întâmplat ca, în cele câteva zile de când mi s-a năzărit seria, să-mi atragă atenția doar oamenii despre care am cerut informații. Poate, în timp, se va mări galeria și cu locuri, fenomene, teorii sau curiozități inedite.

Am ales pentru primul pas al proiectului o personalitate pe care o urmăresc de foarte mulți ani;  în 2026 se împlinesc fix zece ani de la prima noastră întâlnire-lectură. Este vorba despre Irvin D. Yalom, medicul psihiatru-scriitor despre care am pomenit de nenumărate ori în topurile anuale ale cărților citite. A lipsit de la coroniță doar în perioadele în care nu l-am citit.

Ceea ce nu prea a încăput în textele mele dedicate cărților sale — de fapt,  la fiecare lectură i-am răspuns cu o scrisoare de dragoste — este viața sa personală, care mă fascinează și inspiră la fel de mult pe cât o fac lucrările sale. 

Și tot ca introducere, ceea ce urmează nu este chiar răspunsul lui AI, fiindcă el nu știe tot ce știu eu (ha!) din alte surse. Principalul meu canal de informare este cel oficial al lui Irvin D. Yalom, administrat în ultima perioadă de fiul său, Benjamin. 

Imaginea este din decembrie;  în mijloc este Irvin,  alături de doi dintre copiii săi – Benjamin și Eve. În total are patru. Pe 13 iunie 2026 va împlini, Doamne ajută!, 95 de ani. 

În mintea mea, însă, nu pot asocia figura acestui bătrânel, cu cipilică,  cu cea a scriitorului genial. Pentru mine, pe vecie,  Irvin Yalom înseamnă chipul de pe coperta autobiografiei sale. Diferența dintre cele două imagini este de vreo 10 ani. 

Mi-s ușor năucită. Abia am închis televizorul pe crime. Sper proiectul Eu întreb, AI răspunde să nu se transforme prea curând în Eu, AI și criminalii. Măiculiță, cum fu cazul de astăzi. Poate-l urc în listă,  la fila cu numărul doi, acum cât îl mai am în minte – Jeremy Bamber.  

Mă-ntroc la dragostea mea, Yalom. Admiratorii îi cunosc bine nu doar cărțile, ci și povestea de viață, pentru că omul acesta a scris foarte mult și despre sine în cazurile pacienților săi. 

Din păcate,  volumul de memorii l-am împrumutat și nu l-am recuperat încă;  probabil îl voi recumpăra curând.  Nu am acces la datele matematice, iar AI habar nu are ce-l întreb. Știu că Irvin și Marilyn s-au cunoscut în liceu, undeva prin 1945. Marilyn era cu un an mai mică. Cert este că în 1954 s-au căsătorit. 

În 2019, suferind de mielom multiplu, Marilyn moare asistată,  sorbind un amestec letal de pastile. Avea 87 de ani. M-or luat toți dracii:  de juma de ceas AI încearcă să mă convingă că nu este vorba de eutanasie. Ei, pe dracu, chiar despre asta este vorba!

Am găsit întâmplător acum un fragment foarte frumos în volumul O chestiune de viață și de moarte, scris de cei doi parteneri în perioada bolii și dispariției lui Marilyn. Capitolul final se numește Dragă Marilyn și este scris de Irvin la patru luni după înmormântare. 

Chiar și acum, când mă gândesc cât de binecuvântat am fost că mi-am petrecut viața alături de tine, nu pot pricepe cum s-a întâmplat totul. Cum s-a făcut că cea mai inteligentă, cea mai frumoasă și simpatizată fată de la liceul Roosvelt a ales să-și petreacă viața cu mine? Cu mine, tocilarul clasei, vedeta echipei de șah, puștiul cel mai inadaptat social din școală! Iubeai Franța și franceza și totuși, așa cum ai remarcat adesea, pronunțam greșit fiecare cuvânt francez care-mi ieșea în cale. Îți plăcea muzica și erai o dansatoare atât de frumoasă și grațioasă, pe când eu sunt atât de afon, încât profesorii mei de la școala primară îmi cereau să nu cânt cu corul și, după cum știi, am fost o rușine pe ringul de dans. Totuși mi-ai spus mereu că mă iubești și că vezi un potențial nedescoperit în mine. Cum aș putea oare să-ți mulțumesc vreodată? Lacrimile îmi șiroiesc pe obraji în timp ce scriu aceste rânduri.

Și, abia acum, ajung la ceea ce voiam să scriu în episodul de astăzi. Yalom avea 88 de ani când a rămas văduv, în 2019. De ceva vreme — poate trei ani, nu găsesc acum să verific —  este recăsătorit cu un medic psihiatru din Germania, Sakino Mathilde Sternberg. Oricum,  era trecut de 90 de ani. 

În epistola despre care povesteam, Dragă Marilyn, Irvin pomenește despre o terapeută extraordinară,  pe cale să-l salveze.  Mi-ar plăcea încă de pe atunci să fi existat Sakino. Pentru că o astfel de poveste magică există și în viața mea. Când o murit C1, imediat o apărut cu condoleanțe și umăr de sprijin C2. Astăzi, trei ani mai târziu,  C2 este căsătorit cu văduva. Ho, ho, ho — chiar nebănuite sunt căile Domnului! Sigur, atunci când și noi suntem deschiși către ele. 

Wikipedia zice că pe 11 ianuarie 2024 Irvin s-a căsătorit cu Sakino Sternberg, psiholog clinician la Berlin. Văzusem pe undeva,  scris de Benjamin,  că după trei ani par să se fi rezolvat problemele cu viza și Sakino să ajungă în sfârșit la Palo Alto. Nici nu mai contează datele exacte, se înțelege și făr de dovezi ideea principală... 

Palo Alto este orășelul din California în care Yalom și-a crescut copiii și în care trăiește încă, într-o casă în care  a avut și biroul în care și-a primit pacienții. Tot în Palo Alto se află și sediul Universității Stanford. 

Iaca, ce-mi arată Google, la 11 ianuarie 2024. Ura!

Da, am ajuns pe pagina doamnei Yalom Numărul Doi și aș zice că, din fericire, publică foarte puține detalii din viața personală. Are 78 de ani.

Și acum să merg pe YouTube să văz interviul celor doi, pe care-l am în așteptare de vreo lună. L-am păstrat pentru un moment special. Aș zice că mai potrivit de atât nu există.

Gata! Presupun că există și oameni pentru care să te recăsătorești la 90 de ani nu-i mare scofală, or alții pentru care, dimpotrivă, este curată nebunie și făr’ de rost. Pentru mine este încă una dintre lecțiile yalomiene: trecutul nu poate fi schimbat și mai tânăr decât ești în momentul acesta nu vei mai fi niciodată, iar câtă vreme nu ești doi metri sub pământ, la cimitir, trăiește, omule! 

Mi-s tare fericită că undeva, cândva, am aflat despre existența unui astfel de om și că-ntre timp nu l-am pierdut, ca pe atâția alții.

✔️ Cărțile scrise de Irvin Yalom și defilate pe Zambetania sunt adunate pe AICI. Fiind o persoană atât de atehnică, sigur că am și erori la eticheta Yalom — doar nu era taman pe asta s-o gândesc perfectă. Zic și eu ca AI: e vina lui Blogspot, nu a mea!