Zambetania: HAI CĂ AM REUȘIT, PUȘTIULE

Trag de mine să citesc, să scriu, dar îmi iese doar să trudesc grădina până mi-i tot corpul durere. Zilele trecute am primit ajutor de la mulți oameni dragi, dar pe sufletul meu perfecționist, deci defect, fu un străin. Am adunat câteva dintre poveștile sale și, făr de nicio legătură cu protagonistul meu de astăzi, o voi lăsa aici pe una dintre ele.

La un moment dat, omul a auzit un miorlăit stins în casă. Nu mai aveau pisică de ceva vreme, dar atât de mare i-a fost bucuria, că-n secundele alea o uitat de absența ei. Nevasta l-o lămurit liniștită: Plânge bebelușul fiicei noastre. Pe astă cale o aflat bietul omul că fiica de paișpe-cinșpe ani o născut. El habar n-avuse că-i gravidă. Poate că nu-i nicio legătură între loviturile crunte ale vieții și boala lui de astăzi, leucemie. Or poate că toate-s vinovate.

N-am mai detaliat că pruncuțul a venit pe lume în baia de acasă.

De ce astă carte

Când am fost, de Crăciun, după o mie de ani, într-o librărie în care se intră cu pasul și nu cu mouseul, printre primele volume care mi-au atras atenția a fost Hai că am reușit, puștiule. O fi fost chipul acesta hipnotic de pe copertă, o fi fost titlul; sigur este că mi-am jurat să nu omit achiziția la lichidarea bugetului de cărți pe ianuarie. Ca să nu supun memoriile lui Anthony Hopkins riscului de a se așterne praful peste ele pân' la Sfântul Așteaptă Poimarți, din coletul librăriei le-am mutat direct în patul meu.

Cu o reducere de 20%, cartea a costat 52 de lei.

Citesc acum un volum în care Valérie Perrin asociază alegerea cărților cu aceea a oamenilor. Suntem atrași de o copertă care, ulterior confirmă or ba prima chimie, exact ca în cazul necunoscuților. Nu știu acum a mărturisi despre alte titluri, dar și omul și cartea de astăzi îi dovedesc teoria.

***** Un singur rol și mai multe vieți

Întâi să-l întreb pe AI care-i povestea cu Sir, pentru că, deși am citit memoriile în ianuarie, nu-mi amintesc să fie pomenit evenimentul. Anthony Hopkins a fost înălțat la rangul de cavaler de către Regina Elisabeta a II‑a, în anul 1993, pentru contribuția lui extraordinară la artă și cultură. Hopkins nu e doar un actor mare, ci unul dintre cei mai respectați ai secolului: teatru clasic, film, roluri iconice, disciplină, rigoare și transformare.

Sir Anthony Hopkins povestește în memorii, cu autoironie și luciditate, folosind doar lupa și bisturiul: copilăria traumatizantă printre bărbați duri, care nu defilau cu sensibilitate și vulnerabilitate; faptul că era considerat un elev mediocru, fără pic de viitor; calea spre actorie, cu luptele, îndoielile și micile izbânzi; călătoria în lumea filmului și a teatrului; drumul interior al unui om de la un capăt la altul al vieții, de la anxietate, alcoolism și sentimentul că nu-i nimic de capul lui pân la vindecare.

Păstrez pe telefon o fotografie cu tatăl meu și cu mine pe plajă, când eram mic. Îi spun adesea acelui băiat: Hai că am reușit, puștiule. Mă întreb cum anume un băiat din Țara Galilor, fiul unui brutar, a ajuns aici. Întreaga mea viață este un mare mister. Această carte este povestea mea.

Poate același personaj să fie, concomitent, încet la minte și posesor al unei memorii fabuloase? Poate! Poate fi pe scenă un protagonist invincibil, iar dincolo de cortină un biet om bântuit de demonii slăbiciunilor? Poate! Și canibal, și emoție pură! Și dependent, și liber! Simultan vulnerabil și de neatins? Fragil și monumental? O, da. Rigoare pe scenă, haos în afara ei? Înger și demon.

Așezând spovedania lui Anthony Hopkins lângă cea a lui Matthew Perry, AICI am scris despre ea, mă-ntreb, cu tristețe, ce s-ar fi întâmplat dacă și Chandler ar fi avut parte de tratament vindecător. Dacă n-ar fi nimerit dintr-un spital al încurajării alcoolismului într-o clinică cu acces la droguri. Dacă și în viața sa ar fi existat un stop definitiv. Cât de mult seamănă boala, indiferent de statutul celui molipsit. Iar la oamenii talentați și cu mijloace financiare, eșecul unui sistem parcă-i și mai răsunător. Deși, pe parcursul întregii lecturi, citind despre întunericul pe care l-a construit alcoolul, nu m-am gândit decât la oamenii mei dragi și la viața familiilor lor, în care seninul e atât de rar. Și cât de adevărat este că un om nu poate fi ajutat atâta vreme cât nu-și dorește singur asta.

Cu cât mă pălmuia mai mult, cu atât apelam mai abitir la trucul meu de supraviețuire, o privire plină de ură și mută sfidare. Privirea asta îmi ilustra indiferența pasivă față de ostilitatea care mă-nconjura. Nu lăsa nimic la vedere. Țintuiește-i cu vederea. Prefă-te că nu există. M-am bucurat de puterea nou descoperită. Nu le arăta că te doare! Îngroapă orice durere, bag-o sub preș, mergi mai departe. Asta îi scotea pe adulți din sărite, iar eu fix asta îmi doream.

De foarte multe ori, când mă găsesc în fața unei povești uluitoare de viață, mă gândesc la pilda talanților. A primit unul singur și s-a zdrobit pân la sânge ca să-l înmiiască. A fost doborât și s-a ridicat. Încă o dată. Și încă o dată. Și ce ușor i-ar fi fost să se resemneze sub primele ițiri ale statutului de victimă. Când ai privilegiul de a urmări drumul de la un capăt la altul, din punctul A până-n punctul B, se văd atât de limpede cele două căi: soartă și destin. Ăsta-i mediul în care ajungi pe pământul ăsta, asta-i familia (uneori toxică și disfuncțională), ăsta ți-e drumul străbunilor, de la care nu te prea poți abate. Și astea ți-s alegerile: aici te-ai lepădat de toți și de toate, dincoace ai cotit-o prin bălării, mai încolo a apărut soarele și pân la urmă ai săpat prin viață nu doar pentru sinele tău autentic, ci și pentru înmulțirea talanților. Ai primit o singură viață, ferice de tine puștiule că ai trăit zeci, sute.

Am fost foarte curioasă să aflu ce spune Anthony Hopkins despre Întâlnire cu Joe Black. Pesemne nu fu un rol prea ofertant, de vreme ce nici nu-l pomenește. Mă așteptam să mărturisească despre cât de greu îi fu să joace tatăl ideal, în condițiile în care, în viața reală, și-a abandonat fiica pe când era bebeluș. Mă gândesc că, fiind o rană deschisă, tocmai de aceea a transmis atât de multă emoție în scena finală a dansului. Naiba mai știe. Este cel mai dureros aspect al vieții mele și cel mai mare regret al meu, însă, cu toate astea, sunt absolut convins că ar fi fost mai rău pentru toată lumea dacă aș fi rămas.

Am purtat mult timp cu mine un sac plin cu pietrele greșelilor pe care nu le mai pot repara. La un moment dat, trebuie să ai curajul să-l pui jos. Nu din lipsă de iubire, ci pentru că greutatea lui te împiedică să mai fii om pentru cei care au rămas lângă tine. Există absențe care nu pot fi umplute cu cuvinte, oricât de mult ne-am dori să rescriem scenariul vieții.

De-ar fi să aleg o singură lecție, dintr-un manual atât de dens, aceea ar fi: privește-te în oglindă prin toate straturile, până-n plăsele. Nu cu mănuși, nu cu furie. Ai greșit, ho-ho și ce-ai mai dat-o-n bară, dar fii blând. Nu știi când sună capătul și abia acolo totul se termină. Pân atunci toate frâiele-s în mâinile și în ochii tăi, puștiule de cinșpe ani, patruzeci și trei sau optzeci și nouă.

În ianuarie 2025, când această carte mergea la tipar, eu și Stella ne-am pierdut casa în incendiile din Pallisades. Nu era o casă impozantă, dar erau câteva lucruri la care țineam. Acum au dispărut. Așa, și? Până la urmă totul dispare. Tot înainte! Probabil o să hoinărim, așa cum am făcut de fiecare dată. I-am spus bunicului că vreau să mă fac hoinar. Cred că mi-a ieșit și a fost o viață tare bună.

Ce mi-am mai notat pe fișa de lectură, de-aș lichida-o m-ar prinde Crăciunul:

A fost pentru prima dată căsătorit doi ani (perioada în care era alcoolic) și s-a născut Abigail, fiica sa. Relația este descrisă ca fiind a doi oameni cu personalități opuse. A urmat un alt mariaj de 25 de ani și acela încheiat. Cu actuala soție, Stella Aroyave, este din 2003. Slavă!

Când repeți cuvintele iar și iar, ele pătrund în tine și devin parte a subconștientului tău. Să înveți replicile înseamnă muncă, dar și magie;

Eu trec printr-un text de o mie de ori, până ajung în punctul în care îl cunosc ca pe propriul nume.

A acceptat să joace în Tăcerea mieilor pentru că era plictisit de teatru și își dorea să ajungă la Hollywood;

Descrie o gripă asiatică din anii '57 și '58, în care din cauza unui virus au murit în lume peste un milion de oameni. Avea 19 ani și a fost foarte grav bolnav. Tot ce pomenește acolo este identic retrăit în vremea coronavirusului nostru;

Nu mi-am notat cine i-a spus că are fire de asasin și nici dacă are legătură cu rândul următor, pe care am scris: 1977 – renunțarea la alcool. Avea 40 de ani și conștientizase că pentru el alcoolul egal moarte. După 50 de ani de abstinență, încă merge uneori la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi;

Eram ciudat de bun la imitat orice fel de voci sau sunete pe care le auzeam;

În 1975 putea muri din cauza trombozei;

Astăzi, pictează și salvează pisici. Pictează cum îți place și mori fericit...

În ceea ce mă privește, cu cât te gândești mai puțin la ce ai de făcut, cu atât mai bine. Doar du-te și fă-o! Haide! O să murim cu toții într-o bună zi. Distrează-te de minune. Zâmbește, deși ai inima frântă... Râzi. O să fim morți tare multă vreme.

Despre steluțe

A fost o lectură fascinantă, ultima carte terminată în ianuarie, numărul 14. Habar n-aveam cât de mult seamănă Anthony Hopkins cu personajele pe care le-a interpretat. Poate acum, spre finalul vieții, când în sfârșit a reușit să-și vindece multe răni, să nu mai corespundă șablonului: rece, distant, sobru, singuratic, cătrănit.

La 87 de ani, mi s-ar părea incredibil de ciudat să-mi odihnesc prea mult picioarele pe balustrada verandei, holbându-mă la nirvana sau la buricul meu. Aș înnebuni. E cea mai bună perioadă să te trezești în fiecare zi, să te uiți la cer și să spui: Bună dimineața, lume! Iată-mă din nou, mai tânăr ca acum nu voi fi niciodată. Hai să ne distrăm și azi!

Încă mă doare inima că nu m-am autoconvins să acord volumului coronița de Cartea lunii ianuarie. A fost la concurență cu memoriile lui Isabel Allende, iar ea a fost spumoasă și cuceritoare într-un mod în care eu nu mă prea regăsesc. Umorul acid al lui Anthony Hopkins o fost dintotdeauna pe sufletul meu. Ce pereche fantastică, oamenii ăștia doi, așezați unul lângă altul. Și ce vieți! Mda, viața bate cartea, filmul, imaginația. Tot.

Mă gândeam cât de simplu i-ar fi fost lui Anthony Hopkins să nu scrie. Să nu se despoaie de păcate pân' la măduvă. Să lase filmele să-i fie ambasadori. S-o fi și săturat să citească despre el doar invențiile altora. Acum nu mi-aș dori decât ca gândurile sale să atingă cât mai mulți oameni și să rodească în fiecare dintre noi. Eu mor, dar am învățat asta din multele lecții ale vieților mele. Și voi veți muri, dar poate reușiți pe câteva dintre bătălii să le ocoliți cunoscând deja, de pe pielea mea, efectele lor.

De-ar fi să rostesc o singură credință în urma memoriilor, aceea ar fi: Anthony Hopkins, făr de tăgadă, este un om în carne și oase mult mai valoros decât toate rolurile în care a excelat pe scenă.