DESPRE LUCRURILE SIMPLE (49) - IUBIREA B.

Sursa imaginii

Se ia un borcan și sub capacul lui se depozitează pe bilețele toate fericirile anului. Sau se ia un blog și i se dă misiunea asta. Ia să mai completez c-o liniuță planul lui 2016/2017/2018/2019.

- exerciții de echilibru: a se identifica cel puțin o fericire în șapte zile curgătoare!

Poate că-n viața asta n-am aterizat în familia perfectă. Nici eu nu-s membrul ei ideal, de aci și consecințele strâmbe. Dar toți pașii pe care i-am făcut, cei mai mulți dintre ei pe lângă drumul cel drept, m-au călăuzit către oameni minunați. Dintre oamenii Ăia îmi pot alege în orice clipită: o soră, un bunic, o soacră și mai ales o Mamă. Despre cea din urmă vreau să scriu cel dintâi.

M-am gândit mult dacă o întâmplare atât de tragică are ce căuta în Borcănașul fericirii. Moartea, căci despre ea e vorba, nu-ncape desigur, dară voi scrie despre ce-o rămas de dincoace de moarte, despre Viață.

La una dintre ultimele întâlniri, or fi trecut doi ani peste ea, mi-o mărturisit că sunt atât de bolnavi amândoi, și ea și soțul ei, încât au decis doar să călătorească pentru a se bucura de puținul rămas. Cu zâmbetul ei cald, cu sclipirile din priviri, își împreunase degetele ambelor mâini în poală și-mi spovedise cu tărie doar asta vom face dacă asta ni-i crucea!

Și eu m-am înfuriat pe crucea lor ș-am înjurat a neputință pentru că eu nu-s ca ea vro dumnezoaică. Nu e drept, e atât de nedrept și boceam cu sughițuri și muci pe capotul ei înflorat și pe mărgele de culoarea portocalelor. Nu te-mpovăra cu ale mele, Maria! 

Eram pe drum, unul dintre zecile din perioada aceasta pe traseul casa cea veche - casa cea nouă, când am primit un telefon. Era întuneric, eu cu stări de vomă după o zi întreagă făr de mâncare. N-aveam numărul înregistrat, dar îl știam de pe undeva pe 280. N-am recunoscut vocea după primele vorbe. Și exact când încercam a rosti că n-am habar cu cine vorbesc am auzit: a murit domnul B.!

Era atâta lipsă de viață în glasul său stins că mă și mir acuș, a doua zi, cum de am auzit tot ce mi-o zis.  Și vreau să ferec în borcănaș imaginea femeii acesteia incredibile, că de aia i-am zis dumnezoiacă, nu degeaba! 

Peste treizeci de ani a crescut cu Iubire un copil c-un handicap grav. Nu merită o medalie pentru asta, ci pentru cum a trăit ca și când ar fi fost ușor.  De n-ar fi murit în urmă cu 4 ani, fiul azi ar fi avut vârsta mea, 40. De mulți ani și ea și domnul B. duc cu zâmbet o boală cruntă. Are mama în fază canceroasă terminală în îngrijire tot de multă vreme. Are o fiică peste mări și țări. Și le duce pe toate cu lumină deplină pe chip. Și eu bocesc și mă înfurii și înjur, de astă dată doar pe proprii genunchi, căci rochița ei e departe. Mă gândesc că moartea domnului B. îi e mai grea decât propria-i moarte, exact cum viața lui i-a fost mai mult decât propria-i viață. Căci de aia a dus ea crucea asta teribilă cu ochii senini și zâmbet blând, pentru că avea două vieți, de aia! Și-s revoltată și-nfuriată căci mie alte butoane nu mi s-au dat.  Nu te-mpovăra cu ale mele, Maria, le ai și tu pe ale tale! O, da, doamna B., și-s grave toate! Taman ce mă perpeleam că nu se spoiește complet colțul de lângă soba din dormitor și vai, ce dramă, îs atât de urâte ușile toate! O tragedie, nici nu știu cum de mai suport atâta năcaz! Și ea râde și eu continuu să plâng tocmai pentru că îi va fi infinit de greu să-și mai alimenteze zâmbetele când sursa lor tocmai ce e-n sicriu.

- Știi ce-i cel mai greu acum, Maria?

- De unde dracu să știu?! Din colțul meu cu tragedii de unghii rupte și vase nespălate?!

- Că au sărit toți: să vând mașinile, casa de la țară, pământurile. Când el nu a făcut-o, cum aș putea eu măcar să mă gândesc la asta?! Stau și vorbesc singură. Să-ți iei permis! Auzi, Maria? Stau în casă, ca proasta,  cu două mașini la ușă. 

Și mi s-o terminat bateria de la telefon, ș-am început să râd peste să plâng pentru că o și auzeam: mâine mă înscriu la școala de șoferi! 

Nici nu știu cum îi mai drept. Să te doboare o cruce din bețe de chibrit or să cari cu bucurie una din plumb? Ceea ce știu, pentru că am văzut douăzeci de ani zi de zi, este că există iubire, chiar Iubire! Că n-am văzut-o între doi oameni, ci între doi dumnezoi, asta-i altă poveste desigur. 

*

Google îmi zice că am mai dedicat texte doamnei B. în 2011 ACI și în 2017 ĂSTA. De unde să știe Căutătorul câte dintre gândurile din toate zilele iau drumul către Ea când el nici toate textele de pe Zambetania nu le-o găsit?!

Din arhivă:

48. Visării - cu trimiteri spre toate bilețele din 2016, 2017, 2018.