joi, 6 ianuarie 2011

Doamna B.

In aste zile mi-s scadente decizii grele, mult amânate. Luate cam îs: o desparţire ş-un loc de muncă ş-un oraş de locuit.

Privesc bărbatul din faţa mea ”n-am cale de întoarcere”-mi spune. Şi eu îi vorbesc despre iubire şi iară aud că nu există decât în poveşti şi mă forţează să identific în jurul nostru toate relaţiile în care compromisul e baza.
Bărbatul acesta, când l-am întâlnit, în urmă cu 3 ani, respira dorul iubirii prin toţi porii. In toată această perioadă, pentru mine a rămas exemplul real că nu visez cai verzi pe pereţi, că un bărbat se poate prăbuşi în amintiri de iubire arsă dacă destinul oferă calea. Privirea aceea de flăcări şi vise, acum e goală.Dureroasă resemnare! Inspământător, parcă-mi privesc sufletul aşezat în faţă-mi să bem împreună un ceai de vorbe! Acum ştiu, eu am cale de mers înainte, cu riscul să mă trezesc iară golită la următoarea destinaţie!

Privesc femeia ce mi se prăbuşeşte a neputinţă în braţe, “nu se mai poate face nimic”- îmi spune. Şi eu tac făr’ de vorbe pozitive de credinţă idioată. O strâng la piept ca pe un copil drag. Ii mângâi cu atenţie obrajii făr’ de culoare cu teama că se vor face cioburi. E atât de fragilă!
Femeia aceasta, când am întâlnit-o, acum zece ani, era Lady Bucuria. Nu-mi fu dat în viaţa asta să întâlnesc un om mai vesel şi mai pozitiv. Trăia o dramă. Dar, avea alimentarea zâmbetului într-o iubire de poveste. De 30 de ani şi crucea şi lumina. Toate nebuniile din anii aceştia de zbucium i le-am împărtăşit făr’ de teama judecăţii. Si Mamă şi Prietenă sfântă mi-o fost. Toate lacrimile născute de drama unui fiu bolnav incurabil erau uscate cu zâmbete de iubire puternic împărtăşită în suflet pereche.

Acum, drumul crucii e aproape de final, spinos drum şi nedrept final!
Din patul de spital cu cearceafuri alb-ruginite, un fiu neagă sacrificiul anilor mamei sale în urlet de “m-ai adus aici să mă omori, eşti duşmanul meu!”. Aşa este! Ii acopăr urechile cu mâinle şi ea mi se prăbuşeşte în braţe. Aşa este, în urmă cu 30 de ani când toată lumea îl declara fără şanse de supravieţuire, ea a fost cea care a crezut în el, când nu putea merge, ea a fost cea care i-a forţat picioarele să-şi formeze talpa, când nu putea vorbi, ea a fost cea care la dus la toţi medicii lumii, apoi la însoţit zi de zi la o şcoală specială şi l-a recuperat de fiecare dată când n-a mai ştiut să ajungă acasă, ea a învăţat şi injecţiile cu insulină şi licorile pentru rănile bolii ce-i biciuia trupul şi tot ea, rămasă făr’ de puteri dar cu nezdruncinata credinţă a iubirii de mamă, la cărat pe trupul ei împuţinat cu suta lui de kilograme la dializă. Aşa este, dar de ce o cruce care nu-i vine din viaţa asta, tre’be dublată cu durerile răului acesta?!
Din femeia uriaşă pe care n-o puteam cuprinde cu braţele a îmbrăţişare şi la ai cărei umeri nu ajungeam cu fruntea, astăzi abia de-mi ajung la piept tâmple cărunte şi ochi secaţi. Cu riscul să se facă cioburi, strâng cu putere între palme un cap mic şi sărut zdrobind un zâmbet uitat între colţuri căzute. Si-n aste secunde ştiu printre degete cum viaţa se scurge şi că nu se mai poate face nimic.

Si-mi amintesc a uitare că iubirea există şi în genunchi mă prăbuşesc în lacrimi făr’ de credinţa cretină că de dorinţa-i infinită, imposibilul devine cu uşurinţă posibil.


Poza este de aici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu