Din câte îmi amintesc filmul acesta este bazat pe o poveste reală, poate mă înşel, voi verifica.
Copilul de câteva luni al unei familii este surdo-mut ”congestie acută a creierului” este diagnosticul medicului. Dacă primul contact îl avem cu fetiţa în leagăn, cel de al doilea este cu imaginea ei reflectată intr-un glob 7 ani mai târziu. Aceasta este situaţia, niciunul dintre membrii familiei (mama Katie, tatăl Arthur, fratele) nu pot comunica de niciun fel cu ea. Pentru că problemele pe care le creează atât prin crizele bolii cât şi prin neputinţa în sine de a se face înţeleasă se agravează, ultima solutie pentru familie este s-o interneze într-un azil de debili mintali. La insistenţele mamei, se încearcă un ultim tratament acasă. Este angajată o profesoară particulară, ea însăşi prizoniera propriului coşmar al unei copilării intr-un azil şi a morţii premature a unicului frate, ea insăşi parţial recuperată de la orbire.
Aşa incepe o poveste dramatică de salvare a fetiţei, încercări repetate, eşecuri spectaculoase pentru toate eforturile de a pătrunde in globul făr’ de fisură. Văz n-are, auz n’are, prin atingere ar fi o soluţie de comunicare! O poveste atât de frumoasă şi de nedezvăluit despre respingere şi afecţiune, despre răbdare infinită, despre încătuşările dragostei părinteşti, despre puterea lui a vedea nu cu ochii şi a vorbi nu în cuvinte, despre emoţii miraculoase! Copleşitor momentul în care oul pe care fetiţa îl ţine in palmă se sparge şi un pui face eforturi de eliberare. Multe dintre imagini sunt spectaculoase, aproape violent emoţionale.
Musai de văzut! Probabil unul dintre primele 5 filme pe care le-am văzut din toate timpurile, să nu mai spun că am plâns cu sughiţuri, e de la sine înţeles!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu