Privesc cu atenţie bǎrbatul din faţa mea, mi-au îngheţat picioarele, nu amu’, de dimineaţǎ. Ce bine cǎ-i tras trenul la peron, mai e juma’ de orǎ pânǎ va fugi cu viteza...melcului! Scaunele acestea tapiţate albastre şi mǎsuţa care mǎ desparte de bǎrbatul din faţa mea, mi-au alungat din cap c-am urcat într-un tren personal.
Ce mult îmi plac mie drumurile acestea cu trenul şi ce de poveşti îmi nasc!
Zilele trecute am citit ’’Manuscris gǎsit într-un buzunar”, unde eroul povestirii avea jocul cu privirea in geamul metrolului, pe care imi place şi mie sǎ-l prestez în tren, nu la nivelul de performanţǎ din carte, acolo întǎlnirile acestea pornite în joacǎ erau filtrate prin prisme de soartǎ.
Ce de emoţii naşte încrucişarea privirilor în imaginile reflectate într-o fereastrǎ, unde doar bezna e stǎpânitoare !
Da’ amu’ nu-i decât prânzul fǎrǎ beznǎ, deşi fu anunţatǎ olecuţǎ de eclipsǎ pe azi, nu-i vremea de intersectat zâmbete reflectate ca refuzuri de a schimba priviri reale !
Ii zâmbesc ! O sǎ-i spun cât mi-a fost de frig astǎzi - acesta va fi modul meu de a-i arunca mǎnuşa, da’ nu aşa oricum, ci dacǎ nu-mi vorbeşte el primul despre vreme pânǎ va pleca trenul! Şi musai sǎ nu uit: de mǎ va intreba de ce zâmbesc ca nǎroada, sǎ-i spun adevǎrul: am promis cǎ azi voi zâmbi a dor!
Ce greu îmi este, am scris deja jumǎtate de poveste şi n-am reuşit sǎ-i ridic privirile din revistǎ 5 secunde consecutive! Ştiu ce sǎ fac: de se urneşte trenul, din greşealǎ mǎ duc cu pixul acesta pe revista sa captivatoare de priviri, tre’ sǎ zicǎ ceva! Poate-i voi atinge degetele, tot din greşealǎ!, ale mele de gheaţǎ, ale sale musai calde, va fi electrizat! Degetele de la picioare pe cǎldura asta se destind, da’ astea de la mâini îs tare incete! Roşeşte, of, mi-o citit gândurile ce mi-s rânduri!
Porneşte trenu’, s-o dus juma’ de ceas de nevorbe atât de repede, pǎi când l-oi comunica pe domnu’ deja vor trece 100 de km cu viteza gândului !
“Biletul!”
“Imediat!”(în buzunar nu-i, în geantǎ nu-i, în plicu’ sigilat nu, ce-am fǎcut cu el?!)
“Sǎ revin?!”
“Nu domnu’ cǎ-i a’ci!”
... era in buzunar, da’ trebea cǎutat de douǎ ori cu sudori şi palpitaţii...
“Pǎi, e de clasa a doua!”
“Da, domnu’!”
“Pǎi, sunteţi la clasa întâi!”
“D’aia era mǎsuţa asta aşa frumoasǎ?!”
Cât imi caut cǎciula (n-am gǎsit biletul la ordin, darǎ cǎciula?!) privesc a rǎmas bun în faţa mea. Nu vǎd bine?! Un copil! Pǎi, de unde? S-o teleportat?! Tre’ sǎ fi apǎrut când eu lansasem misiunea biletul.
Copilul ridicǎ între palme capul barbatului prizonier al revistei (eu asta n-aş fi fǎcut !) şi din degete îi deseneazǎ vorbe, bǎrbatul îşi mişcǎ buzele a rǎspuns fǎrǎ sonor.Am gǎsit cǎciula, împachetez povestea, privesc în faţa cu şoaptǎ “Ziua bunǎ!”, nu i s-au mişcat buzele, dar jur în inimǎ mi-a intrat cu zâmbet “Sǎrut mâna!”
Sunt la clasa a doua. Nu mai caut poveşti!
Pentru astǎzi am promis cǎ voi zâmbi a dor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu