Să cam fie zece ani, lucram cu armata, de când răspunsul ’’cu o carte de Gasset’’ la întrebarea iminentă ’’cu cine ţi-ai petrecut Revelionul?’’ mi-a rămas în suflet. Drept e că atunci mi-am invidiat prietenul pentru petrecerea sa, n-am nicio amintire acum privind partenerul meu din noaptea aceea, dar îmi amintesc cu zâmbet lumina răspunsului de secret împărtăşit mie. Şi tot drept e că astăzi domnul prieten este doctor în filosofie cu o lucrare despre Jose Ortega Y Gasset.
Purtând în gând dorul acesta de o noapte specială cu o carte, anul acesta favorabile împlinirii fiindu-mi toate nefavorabilele din viaţa personală, mi-am ales cu mare grijă cartea de povestiri a lui Cortazar.
Să fie 5 ani, scriam poveşti, de când am primit cartea aceasta. Pentru că mă consideram o mică mare povestitoare şi pentru că aveam cititori care să mă convingă asta, am contactat un editor. Domnul, care nu-mi era prieten ca toţi ceilalţi fani cititori, mi-a spus: “Ai ceva talent, dar eşti complet neşlefuită la scris, citeşte asta şi vei înţelege!”.
N-am înţeles ce-o vrut a spune, dar am primit o carte în care mi-am implinit toate visele de poveste. Mă înclin cu mulţumire, Valer!
Deci, aveam partenerul în cartea aceasta specială, mi-am ales cu mare grijă ţinuta festivă, pijamalele roz cu Happy Face, am început lectura pe la opt seara în sunet jos de pluguşor. Cartea are 400 de pagini scrise mărunt, dar mi-o fost atât de teamă c-o voi termina înainte de miezul nopţii şi voi rămâne singură, încât am început a o citi leneş făr’ de grabă.
După o oră, când s-o urcat cu pluguşorul, eram la pagina 50, la a treia povestire din 28, deci eram bine în grafic! Faptul că n-am avut numerar să plătesc urătorii, dilema să le dau tichete de masă sau să-i chem azi după bani, soluţia de a le da doar dulciuri ale bradului neîmpodobit, mi-au distrus din emoţia poveştilor.
Manuscris găsit într-un buzunar şi alte povestiri – Julio Cortazar – Polirom 2004
Nu-mi fu dat des în viaţă să citesc povestiri, ci mai mult poveşti, dară nu-i ăsta motiv de iubit instant o carte, splendidă carte!
Nici Cortazar n-am mai citit pân’ a’ci, drept e că o vreme am tot căutat şi alte scrieri d’ale sale făr’ de succes insă!
Cartea aceasta atât de simplă după vorbe, după subiecte, este încântătoare!
Are pe copertă imaginea unui chip privit prin zeci de cioburi de oglindă spartă, aşa-i sunt povestirile, 28 de faţete ale aceluiaşi personaj, scriitorul, toate scrise la persoana întâî, cu atât mai veridice. Povestitorul acesta însă are nu doar unghiuri de reflectare diferite, ci şi identităţi distincte cu nume, rude, profesii, domicilii şi vacanţe. Povestirile sunt scurte, in medie 15 pagini, sunt făr’ de legături între ele, iar pentru că sunt construite foarte complex ca şi realităţi obiective, sunt greu de citit făr’ de pauze între ele, eu n-am inima pentru emoţii atât de puternice permanente, am nevoie de spaţiu de detaşare să pot primi implicarea in următoarea poveste.
Cred că-n esenţă este vorba doar despre construcţii cu fundamente reale, pentru ca elementul final să fie acceptat ca şi parte a aceleiaşi realităţi, deşi obiectiv privind povestea, finalul fizic este nereal. Am crezut că pot sintetiza esenţa-n vorbe, nu pot! Mai încerc o dată şi renunţ!
Finalul povestirilor, moartea în fel şi chip cel mai adesea, are elemente pure, grosolane de ficţiune, dar faptul că până acolo ai intrat în contact cu elemente de real absolut banal, transformă finalul suprareal, ficţional în ceva foarte firesc. Vorbeam despre aspectul acesta şi-n filmul ”Dincolo de vise”, faptul că oamenii pot zbura cu puterea gândului, că pot schimba penajul unei păsări, toate sunt in ordinea firească a lumii. Identic în ”Manuscris...” prin talentul lui Cortazar, faptul că o casă este cucerită de stafii sau că un bărbat îşi regăseşte real soţia moartă sau că o logodnică îşi întâmpină la gară bărbatul mort de doi ani, dar niciodată în gândurile ei de femeie recăsătorită sau că un bărbat este ucis asemeni poveştii din cartea pe care o lecturează, un sat cu vânători de şoareci vii, toate sunt parte a unei normalităţi făr’ de semne de-ntrebare.
Subiectele sunt tragice, grele pân’ la durere, apăsătoare, dar povestirile nu sunt aşa, sunt sfredelite cu umor uriaş, adesea ironic, cu pasiuni, emoţii, frumuseţe, duioşie.
Există o poveste halucinantă “Funigei” despre scriitorul fotograf şi un instant oarecare cu o femeie, un baiat ş-un bărbat. Atât: se ia această poză! Faptul că privind-o personajele se mişcă şi ne dezvăluie o poveste despre o femeie prostituată ce corupe un minor sub atenta supraveghere a peştelui este de domeniul evidenţei, ce fotografie nu exprimă o poveste?!
Mie, căreia îmi plac toate cele făr’ de final fericit (filme, cărţi, altfel care-i elementul de real?!), unele dintre povestiri mi-au fost grele, în sensul că mi-aş fi dorit măcar un final fericit.”Te rog, p’ăştia lasă-i în viaţă” m-am trezit gândind spre finalul unora dintre scrieri, or m-o auzit cineva?!
Sunt atât de multe puternic răvăşitoare, imagini şocante sau dimpotrivă a căror frumuseţe taie fizic respiraţia, că n-aş şti a mă opri asupra uneia anume.
Eu am citit cu nesaţ toate paginile în care moartea era finalul, cu speranţa că următoarea poveste va fi despre iubire, am primit cel mult moarte şi iubire! Ce talent uriaş să zugrăveşti poveşti atât de vii în moartea hâdă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu