De ceva timp cochetez cu depresia. Din vreme-n vreme verific de-i încă tolănită pe la mine prin unghere, descopăr că-i bine cazată şi o ignor până-mi naşte iară nopţi albe şi mi atârnă de mâneci tristeţe grea. Atunci, cu hotărâre pornesc o sfinţire de alungare a umbrei cu lucruri şi fapte dragi mie. Cu tristeţe am descoperit că tortulitul nu-mi mai naşte bucurii, cititul o rămas cam fărâma de secundă ce-mi întoarce gândul. Nu-i greu de priceput, in aste condiţii, de ce am ales din câteva zeci de cărţi: Zilele regăsirii mele.
De la primul rând ” într-o după-amiază de aprilie, imediat după prânz, soţul meu mă anunţă că intenţiona să mă părăsească” am priceput că nu-i o carte veselă aşa cum îmi doream pentru o dumincă de iarnă la prânz în care printre ochiuri de jaluzele desprinse se furişa soarele. Foarte greu am citit primele pagini, cu pauze mari de respirat în afara ei şi de revenit la poveste. O femeie este părăsită cu doi copii după 15 ani de căsnicie pentru o fătucă. Nimic nou! Pe televizor, în ziare, în jurul meu sunt poveşti mai dramatice decât asta. Dar, modul în care incepe Elena Ferrante disecarea psihologică a Olgăi, femeia abandonată, este sfâşietor! Povestea aceasta, pe alocuri brutală prin vulgaritatea limbajului cu tablouri de lumină palidă, ea femeia care îşi controla toate impulsurile cu o voinţă de fier ”... învăţasem să vorbesc puţin şi întotdeauna numai după ce mă gândeam bine.Mă învăţasem să nu mă grăbesc niciodată, să nu alerg niciodată, nici măcar după autobuz, să prelungesc pe cât posibil timpul de reacţie, ca să pot observa privirile perplexe şi zâmbetele nesigure ale celorlalţi” , toate astea năucesc.Eu m-am regăsit în totalitate în analiza ei făcută cu bisturiul pe creierul si inima despicate simultan. Si m-a durut să constat că durerea abandonului este tangenţial provocată de dispariţia iubirii. Drama constă în lipsa ajutorului casnic, sarcinile nu se mai împart, în faptul că amanta este mult mai tânără, nici pe departe de minusul de tandreţe. Fascinante paginile în care tot răul interior, care o prăbuşeste fizic într-un tărâm abiguu de real şi ficţiune, este generat numai de gândurile pe care şi le induce. Ce frumoasă ar fi lumea asta de ar exista aceeaşi putere a gândului bun comparabilă cu capacitatea de a absorbi răul închipuit! Peste 200 de pagini aceasta este operaţiunea: dezvelirea milimetru cu milimetru a nebuniei, înspământător!
Mi-a plăcut că-n final soluţia salvării a venit tot din interiorul care prăvălise totul în orbecăială! Un şoc a salvat-o identic cum un alt şoc o dezechilibrase spre prăbuşire. Nu mi-o plăcut însă ultima parte aceea cu o nouă relaţie, parcă prea era un transfer de afecţiune dependentă: cineva care să-i poarte de grijă, cineva alături de care să poată creşte copii, cineva care doar cu ceva pagini în urmă era respingător pân’ la Dumnezeu şi mai încolo... E drept că nu putem anticipa întregul unui om doar prin ochiul unui prim sex, fie el şi un sex ratat, cum este cazul lor...
Mi-a plăcut mult cartea aceasta in care am căutat zâmbete şi am cules multe crampe la stomac de încrâncenată ce-o fost pe de-a lungu’, dar mi-a plăcut oglinda în care am privit fără rostul unor vorbe şi fapte grele, zădărnicia unor de ce-uri, urâţenia unui “eu nu meritam asta!” şi bucuria deşteptării într-o privire dintr-un alt unghi, acela al gândului bun!
M-o amuzat teribil să citesc pe net că despre autoare se presupune chiar că ar fi bărbat, păi după atâta cunoaştere milimetrică a psihologiei feminine, bărbatul acesta ori şi-a ratat cariera de femeie, ori experienţa proprie eşuată astfel i-a oferit toate astea, cea ce şi-ntr-un caz şi-n celălat nu e de visat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu