Zambetania: MEMORIILE UNUI SCAMATOR

Se adună iară în teancul nepovestitelor restanțe multe. Asta e! Am ales pentru defilare ultima lectură, cea cu numărul 15 a anului.

Eroul meu de astăzi este un om care, n-am pic de îndoială, ar fi mutat munții din loc. Parcă nici n-ar avea ADN de român. Prea bătăios, prea motivat, prea performant. Și mă amuză, în contextul acesta, că eu m-am chinuit cu toți AI-ii din lume să creez un cadru special volumului. Bine, eu nici nu mă pricep la altceva decât la dat ordine...

De ce astă carte

În februarie, după vacanță și răcită cobză, am ajuns iară la Anticariat. Aveam bani mulți căpătați de la mama și de la tata și parcă n-aș fi vrut să-i risipesc pe toți la Dedeman și Hornbach.

Probabil în nici 10 minute mi-au atras atenția cinci titluri. A devenit una dintre activitățile mele preferate extragerea cărților norocoase dintre miile depozitate grămadă. Cumva s-a întâmplat ca tot ce-am cumpărat să nu șadă cu anii în teancul necititelor. Din traistă le-am mutat direct pe noptieră.

Am ales Memoriile unui scamator pentru că, deși am auzit despre Iosefini, nu știu absolut nimic despre el. M-am gândit și că ar putea fi o lectură imposibilă, dar am citit în magazin primele rânduri și mi s-or înlăturat toate temerile.

N-am făcut nicio șmecherie ca să mă nasc, vă rog să mă credeți, faptul acesta s-a petrecut, cum s-ar spune, independent de voința mea. Într-o bună dimineață de decembrie (12 decembrie, anul 1919, vă pot spune data exactă, doar eram de față!) am venit pe lume cât se poate de firesc și normal, adică cu capul înainte și nu altfel, n-am întors spatele la lume, după cum remarcase și țața Rafira, moașa „ empirică” ce m-a ajutat să realizez această performanță.

A costat 9 lei cărticica.

**** Să depășești condițiile vitrege, cea mai mare dintre magiile lumii

Wikipedia comunică anul nașterii 1916 pentru Iosefini, n-am habar de ce.

Nu prea știu cum să scriu despre cartea asta... mda, ce surpriză, Mărie! Mi-a fost bucurie mare, deși nu întâmplări fericite pomenea. Dar olecuță am și fost dezamăgită. De stau să calculez că a fost publicată în '80, deci la aproape 60 de ani ai povestitorului, nu înțeleg de ce primii ani sunt rememorați cu lux de amănunte ș-apoi tot mai puține, iar ultima parte pare doar că sumarizează un C.V.

În finalul cărții se promit continuări, însă enciclopedia enumeră două titluri care nu par să fi avut legături cu memoriile: în 1981 Cum „ghicim” viitorul?, iar zece ani mai târziu Cum puteți deveni iluzionist. Tururi și trucuri de iluzionism.

Părăsit de tată pe când avea doi ani, Aurel Iosif pleacă de acasă la 13 ani. Încă de mic copil și-a exersat puterea de a face oamenii să râdă. Nimic n-a fost mai prețios în copilărie decât să-și înveselească mama cătrănită de viața dură. În ani, visul său a trecut la nivelul următor: nu-și mai dorea doar să facă privitorii să râdă, ci să-i și emoționeze pân' la lacrimi, să râdă și să plângă dară. Abia la 20 de ani reușește să revină la Iași, la familie, plecat de 13 ziceam.

Nu-i cea mai fericită dintre comparațiile posibile, dar asta mi-i acum în gând. În ianuarie cel geros ne-am trezit în curte cu un pui de mâță, jigărit, vai mama lui. Mic, slab, fleașcă. Degeaba m-am străduit cu mâncare bună și cuvinte drăgăstoase să-l domesticesc. Știa un singur lucru: să se pitească din calea bipezilor. I-am zis Unșpe, c-așa-s eu, cu idei multe: după Zece, următorul botezat, șoc, șoc, Unșpe! Ș-am început să fiu fascinată de Unșpe, o fetiță neagră-neagră.

Pe când Simona Tache povestea, c-un deceniu și mai bine în urmă, despre Mihaela, pisica ei neagră, ce mai tânjeam și eu după una... Astăzi am fix cinci bucăți tăciunii, ca să mă învăț minte data viitoare ce dorințe mai trimit în Univers.

Mă-ntorc la puterea lui Unșpe. Un ghem de blăniță, vai de steaua lui, o-nceput să se războiască rapid cu toți cei zece veterani ai curții. Șose, cel mai aprig motan, nici câr nu zicea când Unșpe îi revendica porția. Poate doar Mini, prințesa noastră cu lăbuța și coada rupte, s-o mai minimârâie din când în când. Zece și Hitle, ultimii pisoi salvați cu nouă luni în urmă, au întâmpinat-o cu multă afecțiune și joacă. M-am lungit de-am și uitat unde am vrut să ajung.

Privind-o pe Unșpe cu câtă putere și determinare și-a cucerit locul în familia noastră, m-am gândit mult la Auraș. A avut parte de foarte mulți oameni generoși, drepți, talentați în viața lui. Dar aceștia n-ar fi valorat nicio ceapă degerată dacă pruncul n-ar fi fost zămislit din oțel. Ș-apoi, cât ghinion să mai și aibă copilandrul care-și descoperă, atât de devreme și atât de norocos, ceea ce vrea să devină când va crește mare.

Uneori auzi mărturisirea unui om cum că doar visul i-a fost hrană și adăpost, chiar în cele mai vitrege condiții. Și te gândești că ce mai exagerează acum, de pe culmile succesului. La Iosefini însă, este atât de evident că singura lumină călăuzitoare în mulții ani de pribegie i-a fost fost dorința uriașă de a-și împlini talanții.

I-am povestit întâmplări amare din cariera mea de artist. Cum am debutat în circul lui Frascatti, după ce mă chinuisem atât înainte într-o ucenicie penibilă. Apoi, cum această carieră, ce se anunța strălucită, s-a frânt brusc după ce protestasem împotriva intenției patronului de a-i sili pe zburători să joace fără plasă. Moartea Uței... prima iubire... Rătăciri și peregrinări în căutarea unei ocazii de afirmare.

Nu sunt un om care iubește circul. Poate pentru că-l asociez doar cu animale chinuite, imaginile copilăriei mele. Dar Iosefini descrie cu atât de multă pasiune lumea circului, frumusețea unui spectacol... Mi-a reamintit cât de fascinată eram la bâlciuri de omul cu limbă de bou sau de cel care ne păcălea invariabil la alba-neagra. Chiar zilele acestea, în orășelul nostru, pe toți stâlpii sunt invitații la circ. Mă bate gândul să merg: de nu m-o atrage nimic din arenă, voi suprapune imaginile cărții și tot strașnic va fi.

Frascatti se apropie și el, și punându-mi o mână pe ceafă și alta pe burtă, mă aplecă silindu-mă să fac o reverență caraghioasă.
- Il scamatore..., începu el cu solemnitate comică, dar dându-și seama că nu-mi știe numele mă întreabă:
- Cum te cheamă, mă?
- Aurel Iosif, am răspuns, aproape fără să-mi dau seama.
- ...Aurelio Iosefini! urlă Frascatti, ca un manager ce prezintă publicului un campion de box.

Ce mi-a atras atenția încă de la primele întâmplări în care este vorba despre iluzii, magie, trucuri a fost faptul că nu sunt dezvăluite secretele. Ar fi fost și culmea! Dar tot m-am așteptat ca-n momentele în care paginile sunt despre antrenamente, maeștri, spectacol să se mai risipească pe rațional din magie.

Parcă toate personajele sunt croite pentru a fi memorabile. Nu-s toate îngeri, căci au și demonii admiratorii lor fideli, dar sunt greu de uitat. Din inventarul care cuprinde doar câțiva dintre protagoniști - Pelicanul, adică nea Lică, cel care l-a inspirat să câștige bani din făcut tumbe printre mese; Achim care-l învață primele scamatorii; Pongo, omul sălbatic; scamatorul Marcelo Liri - cel mai mult m-a atras chipul episodic al poetei Otilia Cazimir. Era directoarea instituției care elibera autorizațiile de artist. Iar cele mai emoționante figuri, aproape în totalitate tragice, sunt cele ale mamei și primei iubite.

Sunt impresionante numerele pe care le realiza în spectacole. Cel mai mult mi-au atras atenția performanțele obținute prin hipnoză. A izbutit chiar să convingă un politician să-și laude, a doua zi, în gura mare, cel mai mare dușman de la partidul advers. Dintotdeauna m-a incitat hipnoza, deși n-am mare habar cu ce se mănâncă, dar Iosefini vorbește despre performanțele sale ca și când ar putea fi obținute de oricine. Asta-i mintea umană: de apeși tasta 1, obții reacția aceasta, de treci pe 2, va rezulta o acțiune contrară. O determinat ș-un hoț nu doar să-și recunoască faptele, ci să și restituie paguba. Printre cele mai comune succese: putea induce stări de transă în câteva secunde și făcea oameni să execute acțiuni absurde fără să-și amintească ulterior.

Nu era doar un hipnotizator, ci un artist complet. Presta numere cu dispariții și apariții rapide, manipulări de obiecte (mingi, monede, cărți), trucuri de dexteritate în stilul magicienilor de bâlci, demonstrații de forță și echilibru în tinerețe. La acestea se adăugau demonstrații de citire a gândurilor, ghicirea unor informații ascunse, exerciții de concentrare și sugestie. Toate acestea erau dublate de o prezență scenică puternică și aptitudinea nativă de a crea tensiune și mister, construind numerele ca pe mici povești, cu regie și decoruri.

Încercam cu înverșunare să-mi câștig o autonomie a mâinilor, să fac în așa fel încât fiecare dintre ele să execute mișcarea necesară într-o deplină independență. Eram preocupat să realizez același lucru și pentru degete, pentru fiecare în parte, ca și când ar fi avut un creier propriu și o inteligență a lor. Reușisem să fac câteva palmări perfecte și eram mulțumit.

Pentru mine însă, cea mai mare performanță a sa este supraviețuirea. A parcurs pe jos mii de kilometri, a îndurat foamea și abandonul, transformându-se dintr-un copil fugar într-un intelectual autodidact. A vorbit mai multe limbi străine și a studiat psihologia pentru a-și perfecționa numerele. Mă bucur că a avut șansa unei cariere îndelungate (a fost 20 de ani directorul Circului de Stat) și că, de la un moment dat încolo, succesul l-a păzit de toate necazurile materiale îndurate pân la el. A murit în 1994, iar Google dezvăluie că până aproape de finalul vieții a performat. Ultimul spectacol l-a avut în 1993. Nu degeaba cercetătorii ăia vorbesc despre puterea unui vis și despre necesitatea de a profesa în viață cu dragoste...

Venisem aici, la malul mării, în primăvara trecută, cu gândul să plec și acest gând mă însuflețise câtva timp. Apoi n-am mai plecat și încet m-a copleșit conștiința apăsătoare că nu voi pleca niciodată. O tristețe fără zăgaz pusese stăpânire pe mine. Trăiam o viață pe care nu o recunoșteam că este a mea, pentru că nu te poți recunoaște în ceva unde nu pui nimic din tine, nicio participare. Dar de ieri, de când văzusem circul acela, parcă mă însuflețisem de noi speranțe, parcă viața mea se ordona spre un țel.

Închei abrupt, altfel nu mă pricep. Parcă zărisem pe televizor un Iosefini mai de vârsta mea. Și nu pricepeam cum de nu a fost menționat în memoriile seniorului. Mai de vârsta mea, adică el 57, eu 48. Wikipedia mă lămurește că: Fiul său, Leonard Alexandriuc, a fost născut în afara căsătoriei și nu i-a păstrat numele de familie, ci doar pe cel de scenă. Mama sa a fost balerina Elena Alexandriuc. N-am înțeles dacă informația că este căsătorit cu Anastasia Lazariuc este corectă, pare că nu.

Despre steluțe

🪶 2/12 | Cartea lunii | februarie 2026

Am sărit pe Memoriile unui scamator din disperarea de a salva luna februarie în ceasul 25. În ianuarie am terminat 14 volume – știu bine că nu va mai exista o astfel de lună întregul an – dar la final de februarie nu aveam nimic gata. Am început trudit o singură carte și abia când martie bătea la ușă am abandonat-o. M-am simțit ca în sesiune, când mă apuca învățatul pe rupte în ziua dinaintea examenului, după ce săptămâni înainte lălăisem și amânasem la nesfârșit.

Poate că nu-i prea corect pentru o carte de patru steluțe – singura citită – să primească diploma de Cartea lunii. Poate. Povestea de viață a unui om care a pornit de la minus infinit (și nu doar o singură dată), modul în care s-a educat nu doar din școala vieții, ci mai degrabă din cărți și mai ales stilul plin de farmec în care a scris Memoriile – toate astea făr de tăgadă merită recomandate.

De multe ori, citind pățaniile lui Auraș, m-am gândit la scrierile lui Victor Ion Popa. Pe AICI sunt adunate titlurile sale cărora le-am trimis declarații de dragoste. Nu umorul nebun, ci autenticitatea și emoția pură.

P.S. Ce a picat la montaj dintre coperțile închipuite

Din ce-am observat în cele trei luni de când m-a prins nebunia generării de cadre speciale pentru cărți, principala piedică a Inteligenței Artificiale este să îmbrace coperta originală. Sigur, de m-aș pricepe măcar olecuță, aș încadra singură cartea pe tabloul generat. Nu mă pricep, dar mi-s ambițioasă: pot insista și o lună la AI pân să facă exact (aproape) ce vreau eu.

📚🧩 Varianta DaVinci: