Zambetania: MOZAICUL BUCURIEI #25

Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa zic învățații, cine-s io să-i contrazic? Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la loto, patru copii, vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile, poate vor sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.

Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!

Mozaicaș, bun regăsit! Mulțumesc că nu ai dispărut în lunile astea-n care capătul luminat fu atât de departe. De azi, începe anul 3 pentru bucuriile mici.

35 DE ANI DE ÎMPREUNĂ

Dacă am calculat corect, nu prea mai știu să o fac, în septembrie 1984 am început școala. Nu-mi amintesc din prima zi decât ce-mi arată o poză veche dosită în capul meu, real nu știu pe unde mai e, dacă mai e: mama coafată cu bigudiuri, o făcea des în anii ăia, nu era special pentru evenimentul meu, într-un costum lucrat la andrele, poate de ea însăși or de femeia care ne-o crescut, din lână verde îi spuneam eu atunci. Poza alb negru îi zice gri. Timpurile astea o numesc pe nuanță turcoaz. Cu ghiozdanul meu pătrat și mare, cu semne de circulație din plastic roșu lipite pe lateral stau țapănă lângă mama la fel ca fundele mari apretate cu aracet de pe capul meu. Eu sau ea avem un buchet cu gladiole lungi, dar asta s-ar putea să fie deja din fotografia altui moment.

Ne-am dus la grătar într-o zi oarecare pentru că ne-au invitat și pentru că B. nu refuză nicio chemare niciodată. Ne-au mărturisit că au insistat să ajungem pentru că au de sărbătorit 35 de ani de la nuntă și că și-au dorit mult să le fim aproape în ziua specială. Insistențe, B. și grătar nu există în aceeași propoziție, probabil am reținut ceva greșit.

Mă fascinează gândul că-n perioada-n care deschideam primele caiete și pentru altceva decât pentru mâzgălit doi oameni, un el și o ea, începeau drumul pe care merg alături de 35 de ani. Și ce drum! Și câte căderi! În ultimul an atât de mult am căutat poveștile în oameni încât, de cele mai multe ori, imaginația mi le-o desenat pe măsura nevoilor mele. Când, pas cu pas, propria-mi spoială cade, e atât de dureros adevărul, numai pentru că este atât de departe de închipuirile mele, încât am o teamă continuă de a mai construi piedestaluri. Și, totuși, oamenii ăștia noi îmi sunt atât de dragi încât, în curând, statuia lor va atinge norii.

- La mulți ani, oameni! Să ne fim aproape și la nunta de aur, nu dor la asta de coral ș-apoi diamantul să ne aștepte pe toți!

CONDURII LUI MOȘ JOE
Îmi răsar în cap date de naștere ale unor oameni care nu-s la fel de importanți precum cei ale căror zile de naștere nu le știu niciodată. Pentru data lu' B. tre să mă gândesc și s-o dau la ghici pân la urmă.
Știam că Moș Joe împlinește 80 în septembrie, undeva pe la început, dar hai să trecem pe la el să-l întrebăm dacă o sosit or ba aniversarea cea rotundă.
Ne-o primit cu lacrimi în ochi. Îs impresionată încă de cât de tare s-o legat omul acesta de noi. E un vecin de la casa unde-am stat cu chirie 2 ani. Dar câți vecini nu mai erau? Câți lăcrimează revederi?

- Moș Joe, te rog, liniștește-te, ți-am spus că vom mai trece. Iaca, am trecut!
- Mi-au furat țiganii bobocii. Mărie, de-i vedeați cum se întorceau încolonați de la gârlă acasă în fiecare seară, la ora șase fix.
- Hai, B., să mergem, nu noi suntem emoția lui Moș Joe!

La 80 de ani fix-fix, Moș Joe era încălțat într-o pereche de papuci cu pietre lucitoare, argintii. O bandă lată, de strălucitor mic lângă strălucitor mic trecea peste picioarele trudite.

- Moș Joe, nu-mi dai mie papucii mata? Am o nuntă și n-aș mai cumpăra pentru atâta o pereche nouă.
- Nu ți-i poci împrumuta, Mărie! Sunt ai fetei, îi port pentru că-s singurii în care îmi simt piciorul liber.

Și vedeam urcând pe schela ce-o avea la stradă, construiește o magazie mare încă din primăvară, picior luminat în argint după picior luminat, dar mai întâi mână de aur după mână de aur.

- La mulți ani, Moș Joe! Să ne trăiești! Ți-am făcut plăcintă cu prune din grădina noastră, să mai fii pe aci mulți ani să-ți mai coc.

PREA DEPARTE DE NIȘTE OAMENI
După 3 ani și după crize emoționale făr de număr abia în ziua-n care am îngrămădit 3 regăsiri am înțeles că am cam sacrificat niște prietenii grozave. Bine, ele nu s-au diluat pentru că eu m-am dus 800 de kilometri mai încolo, dar nici nu-mi mai sunt la îndemână pentru încărcat facil bateriile ce-mi au în sarcină inima.

Ziua-n care am bocit și râs cu lacrimi de la prima oră pân la ultima în 3 etape diferite cu 3 femei diferite, dar atât de speciale mie, fu unul dintre cele mai grozave daruri ale anului ăstuia.

- Mulțumesc, Bunuțule!

CEA MAI FRUMOASĂ DECLARAȚIE DE DRAGOSTE
Am început iară să mă joc cu dieta minune și orele fixe pentru masă (7, 10, 13, 16, 19). Mă încântă. Pentru B., la-nceput, fu greu. E foarte important pentru el să mâncăm împreună, cum pentru mine nu este și nu a fost niciodată. Mai ziceam și că e omul drumurilor, vizitelor, socializării 25 de ceasuri din 24, cum eu nu sunt, nu am fost și nu voi fi în vecii vecilor, amin! În aste condițiuni, iaca poznă!

- Noi trebuie să plecăm, mai am mult de lucru azi! Mă uitam la el și nu-l recunoșteam. Abia aterizasem la niște oameni care-i sunt foarte dragi. Chiar de ar avea de muncă nu i-ar părăsi înainte de căderea întunericului ăl mai mare.
- Ce fu asta?! De ce ai vrut să plecăm atât de repede. Eram îngrijorată, tocmai pentru că se întâmplă atât de rar astfel de ieșiri urgente din scenă.
- Nu trebuie să mănânci de ora patru?!
- Îmi luasem în calcul să sar direct pe cea de la șapte, dacă tot nu se putea altfel.

_________

În arhivă:

luni, 7 octombrie 2019

MOZAICUL BUCURIEI #25

2 comentarii: