joi, 11 iulie 2019

MOZAICUL BUCURIEI #22 (IUNIE)


Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa zic învățații, cine-s io să-i contrazic?  Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii:  marele  pot câștigat  la  loto, patru  copii, vacanța în  Patagonia, propria  cofetărie, cincizeci de kile, poate vor sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.

Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!


*

Nu mi-a fost nicicând atât de greu să scriu Mozaicul ca-n astă lună. Am tot așteptat să încropesc un oareșce echilibru emoțional care să-mi asigure inspirație, dar trece Crăciunu și chefu n-apare. Reiau, cu copy/paste,  mărturisirea de la Semn că te am pentru a nu repeta cu alte cuvinte aceeași stare. De aia fila n-a ajuns la colecție pe 5, când îi e timpul. 


Iunie a fost una dintre cele mai urâte luni din viața mea. Mă frustrează că nu am banii mei, deși nu mă împiedică nimic să mă angajez, vulnerabilitatea și neputința cauzate de o dublă hernie de disc îmi ridică nervii pân la cer în toate clipele, deși aș putea pur și simplu să nu mă ridic din pat și să fac de acolo doar ceea ce-mi place, să citesc și să scriu, îndatoririle de mamă vitregă și de noră, de trăitor într-o casă nouă, cu grădină foarte mare,  m-au epuizat în iunie. Gândul că aș putea trăi singură, într-o casă în care să nu văz la tot pasul urme de degete murdare pe ferestre și pereți și să mănânc de trei ori pe zi eugenii de la chioșcul din colț, m-a cucerit moment cu moment. Mi l-a scurtcircuitat puțin un accident pe care-l voi detalia la Mozaicul Bucuriei.  Dar, în linie, el a  devenit o credință care a tot dospit la umbra frustrărilor și dracilor ăi mari. 



NU POȚI TU REȚINE, CÂT POT EU INVENTA!
Pentru a zecea oară în ultimele cinci minute îi auzeam tânguiala:

- Mă plictisesc, cât mai avem până ajungem?!

Ori suntem noi cei mai norocoși din Univers și nimerim pe toate coclaurile pe care se circulă cu 10 kilometri pe oră ori drumurile proaste ne atrag ca pe muște rahatul. Eram în trafic de cel puțin patru ore și tot nu se zărea colț de obiectiv turistic fantastic. 

- Mă plictisesc, cât mai avem până ajungem?!
- Poate de-ai născoci niște povești chiar am ajunge în viața asta! i-am zis cu năduf de parcă pruncul era vinovat că nu există șosele pe la dracu prin praznic. 
- Trebuie să mă gândesc, nu știu la ce să mă gândesc!
- Te poți gândi la pietroaie, mămăligă, buni, purcel.
- Un iepuraș se duce să mănânce iarbă dintr-un câmp și câmpul îi zice: iarba mea abia a fost stropită, vei muri de vei mânca de aici. V-a plăcut povestea? Tati ți-a plăcut?! Maria? Trebuie să mă gândesc la alta, nu știu la ce să mă gândesc!
- Nu-i grabă! Timp n-avem noi azi?!
- Un spic de grâu stă lângă un copac și acesta îl întreabă: ce frumoși sunt mugurii tăi, n-am mai văzut așa ceva niciodată! Dar eu nu am muguri,  îi răspunde grâul, eu am spice. V-a plăcut povestea? Tati ți-a plăcut?! Maria? Trebuie să mă gândesc la alta, nu știu la ce să mă gândesc!

De fiecare dată se gândea fix trei secunde și începea iară. Pân am ajuns unde n-aveam de ajuns,  a inventat 19 povești. Cele mai multe dintre ele cu pisici și căței care se certau pe mâncare și din cei mai buni prieteni deveneau dușmani.

Trebuie să mă gândesc la alta, nu știu la ce să mă gândesc! Un vulcan este prieten bun cu un deal. Dar când vulcanul erupe,  dealul își ia oamenii și-i mută în alt loc și vulcanul rămas singur este tare supărat. V-a plăcut povestea? Tati ți-a plăcut?! Maria? Trebuie să mă gândesc la alta, nu știu la ce să mă gândesc! Un peștișor ajunge prizonier într-o casă, dar familia când merge la plajă ia și bolul cu peștișorul și acesta sare în mare. V-a plăcut povestea? Tati ți-a plăcut?! Maria? Un gras este atât de harnic încât devine slab ș-un slab este atât de leneș încât devine cel mai gras. V-a plăcut povestea? Tati ți-a plăcut?! Maria?

- Ziua în care tonomatul cu povești a funcționat două ceasuri făr de întrerupere n-o voi uita prea curând, a răspuns Maria. 
- Ce e un tonomat, ar fi întrebat naratorul de n-ar fi picat răpus de cele cinșpe minigogoși cu scorțișoară și de ploaia ce-l udase pân la piele. 


Cheile Corcoaia


UN SCAUN DE RATAN, CU PERNĂ MARE, PENTRU CARE ÎNCĂ N-AM PLĂTIT DATORIA,  A MURIT
Tristețe mare a fost când unul dintre cele două scaune -  fotoliu a picat răpus de săriturile copiilor. Când a murit mașina, tot în episodul ăsta, mai jos, n-am suferit pe cât năcaz fu cu cedarea scaunului. Nici măcar nu-și au loc și locul în sufragerie, dar, deh, îs primele obiecte cumpărate pentru casa cea nouă. Și nici n-am început să restituim din banii cu care le-am cumpărat.

- Maria, vrei să ghicesc cine a făcut pernele la fel cu draperia în camera asta?! mă întreabă cu zâmbet bunica lui. Tu le-ai făcut! Ce,  nu te știu eu?!
- Croitoreasa, Oma, croitoreasa!

Se așează în dreptul scaunului  și se lasă să cadă, pe spate, în perna cea de peste un metru. Are 94 de ani împliniți, azi a ajuns acasă, după o săptămână de șezut în spital. Se ridică greu, nu mai are sprijin în brațele deja vinete de perfuzii, își așează parte peste parte capotul lucios care la prima aterizare s-a desfăcut și o ia de la capăt.

- E grozav scaunul ăsta! mărturisește cu zâmbete. 

N-am văzut cum pruncii l-au rupt, presupun că-n același mod. Privind cu entuziasm bătrâna care nu se mai satură de joacă pricep, a câta oară, că am dublă judecată. De-aș fi prins un copil făcând asta, toată gașca ar fi avut interdicție la pășit în cameră, pe când aplauzele pentru Oma sunt sincere, mă impresionează și mă molipsește. Abia aștept să obosească sau să se sature ca să-i iau locul. Două scaune moarte ș-o datorie neachitată, mare brânză!




ERAM ÎN FAȚA TELEVIZORULUI ȘI MĂ UITAM LA CUPLURI CARE SE DESPART
L-am simțit în dimineața aia când s-a trezit, ca-n toate diminețile. M-am prefăcut adormită. De ce să-i răspund îmbrățișării când el e vinovat de tot și de toate: că mă doare spatele, că n-ajung banii, că-n grădină buruienile cresc cât gardu, că mă aleargă cățeii pe dealuri, că pruncul nu mănâncă decât carne, că buni mă enervează, că kilogramele nu mi se topesc, că ardeii nu au flori, că în bucătărie plouă, că ăștia întrerup des și curentul și apa, că pomii nu țin rod, că hidroforul trebuie înlocuit, că s-a terminat iară detergentul, că nu-mi reușesc pozele, că șoriceii nu se dau prinși și că poveștile se uită.

Când m-am trezit de-adevăratele mi-a părut rău. Refuzând să-l îmbrățișez nu i-am spus, ca-n toate diminețile,  să conducă cu grijă. Parcă aș fi maică-mea. Doar ea spune aveți grijă la tot și la toate de parcă am fi bebeluși, m-am mustrat. Dacă a luat carnetul presupun că și știe să conducă, nu stă el în baza sfatului meu mi-am zis ofuscată pe viață.

Stăteam la televizor și mă uitam la emisiunea în care cuplurile se despart. Era o soluție de luat în calcul asta cu despărțirea. Eu cel mai bine știu să fug din relații. Nu prea știu să rămân, dar nu-i bai, poate învăț altă dată. Pe lângă fereastră treceau mașini, multe, de parcă nu ședem în  înfundătură de uliță, ci chiar pe șosea aglomerată. Am zărit cu coada ochiului mașina mare. Îs atât de știutoare în ale mașinilor încât despre Protonașu nostru cunosc decât că are 4 roți ș-un SJO.  Pe SJO l-am văzut întâi ca prin ceață și prin vis. Mă uitam pe geam, prin perdeaua mea făr de model, la mașina făcută praf și mă întrebam aiurită de ce B. nu este în ea.  În fracțiunea de secundă a gândului în care a fost mort am înviat puțin. Nu mai era vinovat de nimic.   Eu cel mai bine știu să fug din relații. Nu prea știu să rămân, dar nu-i bai, învăț chiar de azi.

Mulțumesc-ul lunii se îndreaptă către prietena mea care m-a sunat când așteptam să mă adune de pe arătură și către doamna care a alergat după mine să-mi dea toate catrafusele pe care le uitasem pe terasa ei plecând cu mâinile-n buzunar și pletele în vânt, făr de cipilică măcar, de acte nici nu mai zic. 


_________
 În arhivă:

3 comentarii:

  1. Chiar se trantea in fotoliu???? :D Ce fain trebuie sa fi fost!!!! Mie mi-a fost frica si sa ma pun putin :D
    Tu citesti toate povestile scrise de tine? Adica le citesti asa cum le citesc eu sau le citesti cautand greseli gramaticale? Poate te pui in papucii mei un pic :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și mie îmi e teamă, n-am reușit! Da, se lăsa să cadă cu spatele. Dar e foarte slabă și mică de statură. Genunchii îi sunt la nivelul pernei.
      Pân le public le vânez greșelile, apoi le citesc ca un cititor pentru prima dată, deci cu emoțiile ce le au, de le au. Îți cunosc papucii dară :))))

      Ștergere
    2. Atunci nu este totul pierdut :D

      Ștergere