sâmbătă, 5 ianuarie 2019

MOZAICUL BUCURIEI #16 (DECEMBRIE)


Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa zic învățații, cine-s io să-i contrazic?  Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii:  marele  pot câștigat  la  loto, patru  copii, vacanța în  Patagonia, propria  cofetărie, cincizeci de kile, poate vor sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.

Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!


2 METRI ȘI TREI CENTIMETRI DE ZÂMBETE
Poate că n-am multe credințe pe lumea asta, dar aia, conform căreia nimic rău nu se poate întâmpla de abandonezi confortul în care ești nefericit, pot jura c-o adeveresc. Și o propovăduiesc, mult o propovăduiesc: 

Renunță, crede-mă că va fi mai bine! Chiar de acum ți-i teamă, mai rău n-are de unde mai fi.

Când am văzut-o pe Iola, în urmă cu nici nu mai știu câte luni, cât de pierdută e după sfârșirea unei relații de 10 ani, am presimțit că un mai bine uriaș e pe cale să i se petreacă. Poate pentru că nici nu trecuse anu' de când văzusem aievea o astfel de renaștere. Să o aud râzând cu lacrimi lângă bărbatul de doi metri fu emoționant. 
Din rucsacul cu care voi ieși definitiv din laborator, nu peste multă vreme, am scos toate imaginile în care intra plânsă, înjurând, trântind și bușind. Voi păstra îmbrățișarea parfumată de azi, cel mai luminos ce bucurie să te revăd!  și chipul ei sclipind de la un metru jumate către bărbatul de la doi metri și trei centimetri. 


DE DOUĂ ORI 40 DE ANI FIX
A. era, în august, îngrozită de septembriele care-l împlinea pe 40. I-am prevestit atunci ce simt pentru noiembriele meu identic: nicicând n-am avut timpi mai blânzi, nici la douăzeci, nici la treizeci, mă gândesc cu atâta bucurie la un cincizeci deplin. S-o înseninat, nu inventariase astfel trecutul și nici prezentul. Șefu, care repet că are douăzeci de ani, ne-o căpiat cu de alde: voi nu arătați de patruzeci! Gândește ca orice crud că de la treizeci încep bătrânețile, cred că se miră  continuu pentru că nu umblăm în baston deja. Într-una dintre zile a  intrat victorios. Chestionase pe nu știu cine cu privire la vârsta noastră estimată, vrun furnizor probabil, și ăla o răspuns treizeci.

 A. o sărit ca arsă:

- Serios, treizeci ne-o dat?! Dar ce i-o dat de la el?! Nu putea să dea douăzeci?!! Îl durea?!!

Când o privesc, o absorb adesea cu drag, mă gândesc c-o fi făcut și omu ăla o medie, ei douăzeci, mie patruzeci plus. Are atâta frumusețe și când spală oalele mele arse (sunt două creme la care ard cratițele de nu mă leg de aragaz) și când intră dimineața îmbrobodită în pufoaice. Înțeleg complet uimirea de o are Moad în toți zorii: parcă e un copil, la fiecare trezire sunt surprins de asta.  Are un licăr atât de special, care-i clar din interior izvorât. 

Cu ce oameni strașnici călătorește sufletul meu în experiența asta atât de epuizantă încă! Au mai rămas două luni fix până când voi închide încă o ușă, ceea ce de fiecare dată se transformă într-un sertăraș ș-apoi în grame de emoție de am șansa, de nu, uitarea va lichida tot, definitiv, iară. 
  

D' ALE BLOGULUI
După anul ăsta greu, B. se gândește cu teamă că aș putea începe unul nou nouț cel puțin identic dusului. Și mă tot încurajează să încerc să trăiesc și din blog, adică din ceea ce îmi place încă. Pentru mine năzuința sa e acum la fel de posibilă cu a mânca ouă clocite cu plăcere. Ăsta-i contextul în care ne-au găsit așezați cele două Bucurii despre care voi povesti amuș. 


Pe la începutul lui noiembrie, am primit propunerea de a scrie un text pentru care să fiu plătită. Era prima dată. Două povești au mai fost publicate, dar făr de bani și nu pe Zambetania, deci nu în sufrageria mea. Era atât de frumoasă tema încât am decis s-o scriu cum o simt, la prima tastatură, făr să mă cenzurez în condiții. Le-a plăcut mult și eu am fost uimită să descopăr că bătând câmpii, cum o fac de zece nouă ani deja pe aci, pot fi remunerată.


*

- Bună ziua! Aveți, vă rog, două minute?
- Vă rog să-ncercați în mai puțin de două minute a reuși! 

Adevărul este că-i reped pe ăștia cu ofertele lor de nu se văd. Dar întâmplarea a făcut să vorbească G. prin mine în clipele alea. O admiram mereu  că devenea disponibilă telefonic, chiar de era clar că va refuza întotdeauna oferta supralăudată și momentul nu era prielnic pierderii de vreme.  Deja băteam din picior a nerăbdarea de a închide telefonul și a mă întoarce la dulcegăriile din laborator.

- Sunt Marius Daniel Popescu din Elveția și ați scris pe blog, în urmă cu doi ani,  despre o carte de a mea. Mulțumesc! 

Oi, ce nerăbdare fu până seara, când am ajuns pe Zambetania, să văz ce mama naibii am scris  în 2016 despre Simfonia lupului! Nicio surpriză, bătut câmpii cu oleacă de grație. 



CHESTIUNI  IANURISTICE 
Nu știu cum va fi 2019 pentru Zambetania. Planul prevede cuptor de piatră în casa cea nouă, foișor din lemn în livadă, două ferestre mari în bucătărie, acum există jumătate dintre ele, camera pentru cărți și locșorul pentru lectură, ciornele cu dulcegării de-ncercat. Dar listele se fac pentru a fi abandonate, le aștept pe toate în ritmul și așezarea lor. 



Una dintre primele imagini de la casa cea nouă: există două veverițe în grădină. Mă-ndoiesc că vor supraviețui în condiții de miau și ham, dar ce bun venit  mai duios?


_______
 În arhivă:


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu