Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa zic învățații, cine-s io să-i contrazic? Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la loto, patru copii, vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile, poate vor sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.
Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!
DESPRE CE AR FI FOST MOZAICUL, DACĂ AȘ FI AVUT VREME PENTRU SCRIS:
- DOAMNA, BABELE ȘI GIGOLOII ar fi vorbit despre bătrâna din gara de la Herculane
și despre babele cu spatele gol și însoțitorii lor cu juma de secol mai tineri. Bătrâna să tot fi avut șaptezeci de ani. Avea bocanci grei peste ciorapi negri, în dungi transparente, orizontale, ridicați deasupra genunchilor. În partea de sus o acoperea o rochiță verde, scurtă și i se legănau cercei lungi, identic colorați. Părul argintiu era tăiat drept, la nivelul umerilor. Am privit-o minute în șir, la casa de bilete din Herculane și de-s doi călători și de-s nouă, tot durează o veșnicie eliberarea unui bilet de tren. În veșnicia aia nu m-am gândit decât cum să-i spun că-i minunată și că vreau să o îmbrățișez strâns. Am ales să mă bucur de toate privirile fermecate pe care le atrăgea și să fotografiez cu sufletul una dintre cele mai distinse femei pe care le-am văzut în toate viețile.Despre cele trei, patru babe în salopete cu spatele gol alintându-se cu tineri de nici treizeci de ani nu voi aminti.
- MARILE IUBIRI ALE RITEI, PRUNCII ar fi desenat imaginea unui câine de cincizeci de kile aruncat asupra unui bărbat de doi metri, ce se joacă prefăcându-se că-și aruncă fiul în piscină. Pruncul se alintă cu nu, tati, nu!, dar apărătoarea supremă a copiilor nu știe detalii de astea subtile, ea se aruncă la jugulara omului pentru a-și salva de la chin preferatul.
- LA DIFERENȚĂ DE DOUĂ ORE AM PLÂNS DE FERICIRE PENTRU REUȘITA A DOI OAMENI DRAGI. Da, Crisa, am bocit bine, nu atât pentru izbânda ta, cât mai ales pentru fericirea ta. Pe un catalog de la Kaufland, pe pagina în care detergentul se va vinde chiar cu zece bani mai puțin, B. îmi desenează casa cea nouă. Nu înțeleg nimic: cine-i în stânga, cine trece prin aceeași ușă, de ce sunt două corpuri. Aleg să-i privesc fericirea, e un spectacol minunat. Și nici nu i-o ajuns pagina de detergenți, o trecut cu schițele și pe aia de conserve. Trei conserve la preț de trei conserve, asta nu trebe ratat de luni încolo!
- FILMUL, MAREA MEA DRAGOSTE ȘI A LOR PARE-SE. Să văd România neîmblânzită pe banca unui parc de la poale de munte, într-o seară caldă de toamnă târzie, fu magic. În cartierul nostru plin de țigani, după un eveniment tragic, cu ceva consecințe pozitive, adică poliția și jandarmeria nu mai trec de două ori pe săptămână, ci de cel puțin două ori pe zi, au sosit voluntarii. Nu am reținut ce Fundație, dar multe seri la rând au adunat odraslele tuciurii la locul de joacă, au pictat, au dansat. Să trec prin parcul în care pizdele și morții sunt ocarele firești și să zăresc grupuri pictând or ascultând povești fu uluitor. Dar cea mai frumoasă imagine, pe lângă cea a pânzei uriașe mâzgălite cu negru și roșu de toți participanții în fel și chip, fu a ecranului mare, tot textil, pe care abia se terminase derularea unui film. Și ce liniște și cât de multe zile după plecarea dăruitorilor tot hârtie colorată mă-ntâmpina în locul cojilor de semințe.
- ÎNCĂ UNA CU ȚIGANI ȘI GATA. În ziua în care am lucrat peste douăzeci de ore am mâncat un kil de Cola ș-o șaorma cu de toate la miezul nopții. A doua zi, m-am hrănit doar cu emoția evenimentului ce nu se lăsa terminat la timp. Pe seară, când toate s-au livrat, am gustat un ardei umplut. Eram atât de obosită încât nu l-am convins să se încălzească singur. Porcul ăla nu fu taman un leac pentru foamea mea. Mergând din laboratorul cu ardei umpluți să-mi eliberez bicicleta nimeresc la o masă cu pomana porcului și castraveți la oțet. Țiganca e preferata mea dintre toți vecinii curții comune. Adică nu vorbesc decât cu trei dintre ei. Bătrânul despre care am mai scris și polițistul gras care-mi ține scara să mă urc pe camera frig când se pornește alarma de la gaz. M-am sclifosit eu la țigancă cum că mi-i rău, că m-o biruit un ardei umplut căpătat de la mama lu șefu, că nu gust decât un castravete la oțet de poftă, că pe al doilea pentru că primul fu delicios, că și niște jumări să nu-mi rămână gândul la ele, că să stau oleacă pe scaun pentru că nu-mi mai simt picioarele, că mai merge și niște carne prăjită, că hai să vă las toți strugurii ăștia căpătați de la bunicu lu șefu. A doua zi, după ce mi-am anunțat echipa că am mâncat pentru prima dată la țigancă și c-o să mă invit mai des când o să mai miroasă a sarmale or tocănițe am completat cu adevărul adevărat: ce mi-ar fi plăcut să mă vadă maică-mea, toată copilăria mi-a interzis să mănânc la prietenii mei țigani. Când în spațiul mirosind a scorțișoară și fistic dau năvală aromele de ceapă prăjită din curte, fiecare dintre noi am ceda lucruri prețioase pentru o porție cinstită de grăsime plutitoare. Să mai zic că ne-am îmbolnăvit de la mirosul sarmalelor în foi de varză în ziua în care țiganca a fost soacră mică? Mi-au spus fetele c-ați fost tare frumoasă la nuntă, eu nu v-am mai prins. Maria, am vrut să fiu o doamnă pentru cuscră-mea! Râd în hohote, cu puterea minții o aud pe Iola completând sunt o doamnă, ce pula mea!
Mozaicul nu-i despre nimic din toate astea, vă zisei că nu-i vreme pentru scris.
_______
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu