MOZAICUL BUCURIEI #9 MAI

Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa zic învățații, cine-s io să-i contrazic?  Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii:  marele  pot câștigat  la  loto, patru  copii, vacanța în  Patagonia, propria  cofetărie, cincizeci de kile, poate vor sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.

Prin colecțiile File de șomaj și Despre lucrurile simple mă strădui să-mi păstrez intacte câteva dintre emoțiile cele puternice. Nu întotdeauna am disponibilitatea de a le așterne-n cuvinte și atunci pier sub asaltul momentelor de le urmează.

Seria Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!

• Am fost fericită când am nimerit peste versurile acestea,  ale lui Marin Sorescu. Sunt concluzia perfectă pentru introducerea mea: un viitor luminos, pe care l-am trăit, murindu-l! 

BOGDAPROSTE PENTRU MASĂ
- Mama lu șefu mi-o făcut o poftă de sarmale, povestind o rețetă veche, de-am leșinat. Serios, B., eram și nemâncată toată ziua, dar îți zic că de la poftă o venit răul, l-am simțit cum mă ia. 

M-am gândit toată seara aia la sarmale și la faptul că femeia o plecat atât de târziu din laborator încât sigur nu are cum să mă vindece în ziua următoare cu câteva. 

- Doamna Maria, s-a trezit bunica la patru, ca eu la nouă să ajung cu sarmalele rostește intrând pe ușă una dintre jumătățile buniceilor în ziua de a doua.
- Oi, doamne, acuș leșin iară de la sarmalele astea, de surpriză uriașă, chiar sarmale de alea sunt?!
- Da, din porcul de la Crăciun, cu șorici și afumătură și șoancă.

Mai târziu sunt cătrănită pe șefu și-i zic că-mi mănânc doar colțul de pâine cumpărat de dimineață și că nu mă interesează nicio sarma. Na pedeapsă!  F. nu se mai oprește din băut zeama din oala lor, Iola are și ea farfuria plină cu vărzoase, gust și eu una sătulă deja fiind de muncă, apoi șefu și-o adus iaurtul de oaie lângă ele și bunicelul smântâna rămasă de la șuhaida.  

Și azi mă întreb de-i mai prețioasă emoția efortului depus pentru ostoirea poftei mele sau aceea a tuturora înfulecând cu poftă din daru-mi. Săru mâna, bogdaproste!



EU SUNT PORTARUL

De puține ori îmi pică cerul în cap când ajung acasă, dar atunci se prăbușește apoteotic cu toți sfinții și dumnezeii. Sunt zilele în care revin după șaișpe, șaptișpe ore de muncă, când nu tânjesc decât la clipa adormirii imediate. De când intru pe uliță aud semnele furtunii: din curtea noastră răsună muzică, se aud voci vesele.  Pân să deschid poarta, repet că-i miezul nopții, îmi și imaginez curtea plină de oameni  și ambalaje secate de alcool. De-ar fi un hotel în capătul ălalaltu al străzii, aș plăti bani grei să mă cazeze. Deschid doar puțin poarta în încercarea imposibilă de a opri dulăul să mi se arunce în brațe. Surprinzător pentru mine, de astă dată nu-s cheflii făr de număr și-i doar o sticlă golită p-un colț de masă. În astfel de momente îmi amintesc că tre să mă strădui mai abitir a învăța lecția clipei prezente și nu pe aceea a momentelor închipuite.  B. șede pe bancă, lângă Personajul despre care mi-a vorbit cu mult entuziasm, antrenat într-un dialog pare-se făr de capăt.  

- Eu sunt doar Portarul de la firmă mi se recomandă domnul într-o încercare ratată de a-mi săruta mâna. Eșuată în sensul că probabil o văzut cel puțin două ș-o nimerit-o pe ailalta.

Cât îmi rezolv cele mai urgente nevoi fiziologice,  îmi și ucid invidia pe oamenii care la doișpe noaptea nu vin de la muncă ciufuți, ci se bucură de împreună împărtășind aceeași pasiune. Mă țin de misiunea mea, aceea de a adormi în primele șaizeci de secunde de la intrarea pe poartă. Cele două boxe urlă în ușă, dar nu suficient de tare pentru a acoperi vocile celor doi bărbați.

- Și eu cred că Robert Plant..., o, nu, clar The Song Remains The Same..., da, 1980.... exact Florile răului de la Baudelaire ajung la mine în visare și le zâmbesc pentru că Doarportarul are unul dintre cele mai faine accente de le-am ascultat vrodată și e, limpede, chiar un Personaj, după cum l-o diagnosticat B. cu mult timp în urmă. 
- B., 70 de ani ai zis c-are sau am visat?

UN PISOI, DOI PISOI, TREI PISOI SAU (APROAPE) REÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR
Domnul Veve, chiar cel mai cuminte pisoi din lume până nu demult, ni-o umplut curtea de mâțe ori mâți căci nu mă pricep la identificări sexuale corecte. Drept să zic mi-aș dori să fie vorba doar despre domnișoare pentru că hăndrălăul  ne este suficient. 
Așa că dimineața, când facem inventarul musafirilor nepoftiți, avem dialoguri pe tiparul:
- L-ai văzut și pe ăla?
- Da, CelCareDoarmePeCanapeauaDinBirou. O zbughit-o când am intrat.
- Nu, nu ăla! CelCareIntrăDoarSăCiuguleascăDinFarfuriaRoșie.
- O, da, îl cunosc bine!
Mai există pe liste RoșcataCareÎmiUdăÎnFiecareZiCeapa, TărcatulCareÎmiSapăPătrunjelul, DomnițaCareÎlȚineÎnDrumPeVevePânLaMiezulNopții. 
Pentru omul care n-o suferit niciodată mâțele, e o performanță de toleranță uluitoare liniștea cu care însoțesc activitatea motănească a întâiului rămas. Dar, doamnelor, domnilor, după jumate de an, Smochiță, fiul risipitor dă și el târcoale curții ca tot clanul motănesc al cartierului. Amin!

RĂZBOINICULE, BUN VENIT ÎN ECHIPA MEA!

Îmi plac foarte mult emisiunile de pe televizor care mă prind și-mi oferă splendide pauze relaxante. Cel mai adesea acestea sunt concursurile. Dacă ele ajung să-l țină și pe B. lipit de mine  ecran în intervalele cu pricina atunci bucuria-mi este și mai mare. Cu ăl mic mă uit adesea la concursurile culinare, este mare fan rețete, orice rețete. Întâmplarea a făcut să nimeresc peste unul sportiv pe un canal pe care nu ajung niciodată. Am devenit repede interesată. Apoi B. Apoi Fiul. Să descopăr de Paște că toți ai mei de departe sunt fanii aceluiași concurs fu încântător. Nu mai fu chiar grozav să aflu că toți ceilalți țineau cu echipa Ailalta, dar nici eu nu le mai cer pe toate drepte pe lumea asta. 
Ultimele faze ale concursului m-au prins la muncă. B. m-o sunat din sfert în sfert de ceas să-mi relateze din fața televizorului, iară prietena mea m-o ținut pe telefon în finala la care nici B. n-o ajuns din vreme. 
După finală, oarecum dezamăgită că preferatul meu a pierdut nu doar concursul, ci și accesul în ultima fază, am visat că l-am angajat în laborator. Nu-mi amintesc dacă fu drept pedeapsă, dar să mă aud în vis ordonându-i Aia nu așa! Nici așa! Da, e aproape bine! fu o răzbunare dulce nu doar prin prisma dulcegăriilor din reverie. 
- Ștefan, felicitări, ești un om minunat! Vladimir, mă înclin!