POVEȘTILE MELE INCOMPLET INVENTATE #5

Se întâmplă adesea ca o imagine zărită-n grabă, un cuvânt abia auzit, o emoție care nu-mi aparține, să mă bântuie zile-n șir. Am decis să mă apăr de astfel de năluci inventându-le povești cu harul meu de cofetar-contabil, nu cu un altul.  

*

Am pășit cu teamă în salon. Ce zic eu cu teamă?! Cu groază. 
Drumul până acolo, cu iarba mai înaltă decât gardul, cu gard aproape mort, cu ușile alea făr de broască, înalte pân la cer, atât de murdare și corojite, dar mai ales faianța aia albă, de spital, 100% de spital  și peretele din cuburi de sticlă groasă, toate m-au purtat în copilărie. Nu știu ce căutam în urmă cu 30 de ani pe culoarele spitalului din orășelul natal, dar  am  încă toate detaliile pe retină. De mă scotocesc sigur pot spune câte șiruri de piatră erau pe jos, câte în lung, câte în lat. Dar cel mai puternic m-a purtat în timpurile alea nu mirosul specific de bunghi, spirt, sânge, ci canapeaua neagră, cu piele jupuită la coate și  cicatrici cusute în zigzag cu fire de ață jegoase acum. 

Am pășit cu teamă în salon. Am zărit de pe culoar că-s multe paturi și am presimțit puternic atacul suferinței din ele. Am răsuflat ușurată odată intrată. Prin ferestrele mari trecea multă lumină, deși toate erau acoperite cu jaluzele verticale, cel mai deschis albastru posibil. Din cele 8 paturi, 7 în stânga și unul în față, erau ocupate doar două. Nu m-am uitat la pacienta de la patul cu numărul 7, cel din față, probabil că le-au tot schimbat ordinea, că n-avea nicio logică cea a abțibildurilor de pe fiecare: 3, 6, 1, 5, 2, 4, 8. Frumoase paturi, zău! Asortate la nuanța cerului diluat ca și acoperitorile de ferestre, făr de vopsea sărită, făr de pic de rugină, nimic din urâțenia și răceala pe care mi-le amintesc chiar și de la paturile din cămin. Finuțe ca niște pătuțuri de bebeluși erau. 

Ziceam c-am ignorat pacienta mea de la numărul 7. Am văzut-o șezând dreaptă, probabil abia pieptănată, cu mâinile în poala capotului ei vișiniu, lucios. Era ea cea dintotdeauna, cea sănătoasă tun și prearăsfățată. Femeia de la numărul 3, primul de lângă ușă,  însă m-a atras. Fustă de stofă groasă, neagră, ciorapi de lână, culoarea oilor albe, papuci de plastic gri, flanică din fire  negre și batic tot negru și gros. Afară erau încă  40 de grade. Cu spatele la mine strângea la gură o pungă roșie, parcă de Profi. La picioare avea o traistă de rafie, de aia cu albastru și roșu picățele. Nu era tras fermoarul, era prea plină. Săru mâna! i-am zis încercând să n-o sperie atingerea mea ușoară de umăr. S-o-ntors. Am putut să-i observ părul suriu și brazdele adânci de pe față. Era atât de bătrână! Aștept să plec acasă mi-a spus zâmbind. Nu știu cum de am înțeles vorbele bâlbâite și încete, dar mi-au sunat limpezi. Câți ani aveți am întrebat-o după ce la întrebarea de ce este în doliu n-o răspuns deși o repetasem de vreo cinci ori. 55! Era atât de îmbătrânită, Oma noastră la cei 94 arăta pe lângă ea ca o fetiță. 

La plecare m-a sărutat pe ambii obraji cu multă salivă. Nu m-am șters, primisem un dar, chiar de habar n-aveam care-i ăla. 

Seara ea era tot acolo, tot în așteptare, împachetând de zor. Am liniștit-o că-i tare aglomerat traficul și poate că de aia nu o ajuns mașina pe care o așteaptă de zece ore. Ești un copil bun mi-a zis strivindu-mi degetele.  A doua zi ea era tot acolo, tot în așteptare, împachetând de zor. Mi-a mărturisit de mai multe ori că soțul ei o bate de-i sună apa în cap, chiar de dimineață m-a lovit, uite, aici, și-mi arată tâmpla. Își iubește fiica, pe ea o așteaptă și nu înțelege de ce nu poate să plece de la serviciu ca să o ducă  acasă mai repede. 

Pe canapeaua jerpelită din mușama neagră, acoperită c-o pătură ce sigur o prins vremuri mai bune, stau cu ea la taclale. 7 o fost mutat într-un alt salon vecin și 3 o rămas singură. Mă fascinează ochii ei luminoși, colțurile de zâmbete, privirea limpede și brazdele adânci de pe chip. Mă îmbrățișează strâns și la sosire și la plecare. Iară m-o bătut îmi zice. Nu mă doare tare întotdeauna, dar acum nu mai trece durerea, uite, e aici, și-mi arată tâmpla.

O doamnă din noul salon îmi povestește că femeia în negru a dormit noaptea trecută cu fiul său. Singurul care a vizitat-o vreodată. Chemat de medici să o țină în frâu și mai ales sub supraveghere continuă. Nu mai era eficient ca toate ușile să fie închise cu cheia. Au prins-o încercând să sară de la fereastră.  Că au plecat la niște analize de dimineață și că nu s-au mai întors. Că mama sa suferă de demență și că tatăl său este, în același spital, țintuit în fază terminală de un cancer păcătos. 

Am identificat darul. Ochii ei luminoși, colțurile de zâmbete, privirea limpede și brazdele adânci de pe chip sunt ale femeii care m-o crescut, căreia-i ziceam mamaia și imaginea căreia o caut de vreo 20 de ani. Mi-o amintesc în vis, atunci când chiar o visez, foarte rar, dar la trezire niciodată. Sau poate e doar baba Maria, cea care m-o hipnotizat în copilărie prin ochii ei albaștri strălucitori și zâmbetul strâmb. Îi ziceam baba Maria deși sigur era mai tânără. Era bătută crunt dimineața, la prânz și seara de bărbatul cu care era căsătorită de puțină vreme. La 55 de ani arăta ca de 85 cel puțin. A murit când nea Jan, după ce-i pusese în cap o căldare de tablă ș-o lovise puternic și repetat,  a ținut-o cu palmele pe soba încinsă. Nea Jan a scăpat din pușcărie de mulți ani. L-aș recunoaște făr de eroare dintr-o sută, chiar de nu l-am mai văzut de 30 de ani. Fața rotundă, de cele mai multe ori roșie de la alcool, un bărbat voinic, de patru ori cât baba Maria.  Cred că ne dădea bani de bomboane, sigur îi plăcea tocănița de porumbel și să arunce în baba Maria cu bostani necopți. 

Nebuna îi spunea tot etajul. Nu înțeleg de ce. 

Îmi imaginez dialogul dintre Nebuna de la patul 3 și  Surda de la numărul 7. 
Zâmbesc. 

_________________

Din arhiva seriei:

• #1
• #2
• #3
• #4