POVEȘTILE MELE INCOMPLET INVENTATE #3

Pentru că am ajuns la capăt cu Provocarea 7 rețete în șapte zile (ACI detalii),  cât încă am antrenament,  am pornit pe drumul 7 texte în 7 zile.  Astăzi, pasul numărul 2. 

______________________
Se întâmplă adesea ca o imagine zărită-n grabă, un cuvânt abia auzit, o emoție care nu-mi aparține, să mă bântuie zile-n șir. Am decis să mă apăr de astfel de năluci inventându-le povești cu harul meu de cofetar-contabil, nu cu altul.  

* 

O, da, abia aștepta trezirea! De ce s-o mai fi inventat somnul când are atâtea nefăcute? Ia să le zică printre pastilele alea de le înghite hapuri, hapuri de trei ori pe zi, deci hapuri, hapuri, hapuri ar fi corect, mă-ntorc la ce să le zică, să le zică să-i dea și o pilulă de asta de nedormit cincizeci de ceasuri. Ar fi exact timpul de care are nevoie să meargă la bancomat,  să scoată toată pensia, poate și la Irina, prietena ei, să împrumute o diferență, apoi să ajungă la piață, la băcănie și poate la patiserie, deși o văzut de ieri că nu mai primesc comenzi. Ce bucurie mai mare decât să gătești pentru toată familia? În calendar de mâine va fi un alt an. De ar sta să-i socotească ar fi pentru ea 94, dar cine să facă asta? Vă zisei despre pensie, împrumut, piață, băcănie, patiserie, bucătărie...

  
În ușa Irinei, în care s-o tot oprit să-și tragă respirația în ultimii cincizeci de ani, dar ce zic eu să-și tragă respirația?, s-o ajungă sufletul, că sigur e rămas pe la etajul trei iară, era în ușă ziceam, acolo i se opresc degetele încleștate în aer. Nu, nu-i bolnavă, le poate întinde, dar de ce atâta efort când bine mersi șed și așa?!  Of, iară tre să mă întorc, de ce cuvintele nu au puterea imaginii? O doamnă cu chipiu ou de rață, nu, nu modelul e ăsta, ci culoarea, și pardesiu asemeni, parcă niște șoșoni vișinii, dar n-aș paria că am reținut toate detaliile, ușor încovoiată, dar foarte puțin, mai mult spre semn de mirare, decât de întrebare... Ce greu e și cu imaginile, revin la cuvinte. Avea pumnul încleștat la cinșpe centimetri de ușa prietenei ei și asta doar pentru că în fracțiunea aia de secundă și-o amintit că exact azi e anul de când Irina nu mai e. Ea știe  cum a fost găsită, dar eu nu gestionez prea bine atât de multe informații. Tre s-o iau pe scurtături. Urcă la etajul următor, acolo unde locuiește de cincizeci de ani, de când i-o fost dărâmată casa. Oi, ce casă, ce gospodărie! Niciodată n-o mai fost atât de fericită între pereții ăștia pe cât fu în curtea cea mare,  cu mese împărătești și ospățuri asemeni. Da, are o mare slăbiciune pentru cinele lungi și pentru prânzurile bogate, hai, treacă de la ea, azi poate face și din micul dejun un adevărat festin. Da, știe, în limita celor zece milioane din care cele mai multe pleacă pe hapuri, hapuri, hapuri. 


În șorțul lucios pe pantaloni de catifea, Doamna frige la trei tigăi, taie la cinci tocătoare și spală patru rânduri de vase. Zâmbește pentru că exact așa era și când avea femeie în casă. Și-i mai dădea și două milioane din pensia ei ca să vină de două ori pe săptămână, ca să ce?! Să o lase tot pe ea să facă cele mai multe dintre trebi. Bine că i-o aruncat din greșeală proteza și apoi ș-o rupt un picior când sărea după țânțari că altfel acum ar fi avut și cu două milioane mai puțin. Nu se gândește nici la proteza rătăcită, nici la cât înseamnă două milioane din pensia ei de zece, ci la femeia care a sărit în pat după un țânțar de pe tavan ș-o aterizat pe lângă pat, la fix să-și rupă piciorul. Câtă minte să ai să faci asta la o sută de kile? Clar, nu mai multă decât să arunci punga în care erau dinții. Clar!


Ce Dumnezeu așteaptă. Masa e gata, pe cât de gata poate fi dintr-o pensie din care medicamentele halesc în toate lunile făr de excepție și nici Irina nu fu de găsit pentru o bucată de brânză sau un borcan de compot. V-am zic că Irina face cele mai bune prăjituri din lume, cele mai grozave conserve și special pentru prietena ei cea mai bună ciorbă? Nu, de ciorbă chiar nu-mi mai amintesc cu ce era. Dar știu brânza dulce de vacă ori cașul, pe cele mai bune le identifica din marea de negustori. Am zis că Irina nu mai e? Mă-ntorc la așteaptă ăla rămas suspendat pe undeva pe la începutul paragrafului. Își așteaptă fiul și cei doi nepoți. Toată ziua s-o gândit și la fiică, dar cumva și-o amintit că e mult prea departe ca să poată veni. E tare ciudat cumva-ul ăsta cum acționează. Iaca, mai vine unul! Și fiul ei e mort, cum de a putut uita, doară ea l-o găsit făr de suflare pe mocheta verde. Mă-ntorc la cumva. De ajung la o sută de mă-ntorc în textul ăsta va fi un record greu de egalat chiar și de mine. Mă-ntorc la cumva. Nu pot. Căci iară o acționat. Nepoții i-au zis că-s plecați pe munte toată noaptea ce vine și toată ziua următoare. 

Cine este cumva. E simplu tare aș zice. Stai toată ziua cu gândurile tale, cu emoțiile clipelor fericite, pornești să pregătești ceva dulce pentru omul tău, în bucătărie cumva acționează și-ți amintește că omul tău nu mai trăiește de douăzeci de ani. E ticălos cumva ăsta pentru că nu te-o anunțat înainte să coci frigănelele. Nu, te-o așteptat să frigi două platouri mari pentru că tu știi că întotdeauna se golesc rapid. Intri la baie, îți perii părul, bine că nu mai vezi limpede toate firele albe, cauți cordeluța aia vișinie de catifea, n-o găsești, nu-i bai, pare că nu mai vin buclele ca-n mintea ta, te grăbești să eliberezi baia, mai sunt cinci persoane în casă care au nevoie de ea dimineața. Și vine cumva și te plesnește de nu mai vezi nici ușa, dară firele rebele. De trei ani în casa asta ești singură. Și te gândești cu năduf la fata aia care-ți tot spune că tre să te smulgi din trecut, că prezentul e tot ce ai.  Uneori poate că și tu gândești așa, adică în toate momentele în care plăcintele Irinei sunt cu un etaj mai jos sau când te ascunzi sub masă să poți asculta toate orele de muzică ale tatălui tău care îți interzice să faci asta, când fiul tău sosește acasă cu genunchii zdreliți, când nepotul îți varsă pe cea mai frumoasă cămașă a ta din poplin cafeniu ceaiul, când soțul tău se întoarce de la pescuit cu cel mai mare pește pe care l-ai văzut vreodată și te anunță că-n jumătate de oră șeful lui vine să ia prânzul cu voi. Așa simți toate fericirile prezentului până te lovește mortal cumva. 

Și, totuși, fata aia nu are dreptate, Oma!


____________

Din arhiva seriei:

• #1
• #2