Zambetania: MOZAICUL BUCURIEI #19

luni, 8 aprilie 2019

MOZAICUL BUCURIEI #19

Pentru că am ajuns la capăt cu Provocarea 7 rețete în șapte zile (ACI detalii), cât încă am antrenament am pornit pe drumul 7 texte în 7 zile. Astăzi, primul.

Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa zic învățații, cine-s io să-i contrazic? Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la loto, patru copii, vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile, poate vor sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.

Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!

Datorită Provocării 7 rețete în 7 zile nu fu vreme/loc pentru respectat data Mozaicului, 5 aprilie. Ceea ce fu grozav! Terapia prin scris, ăsta fu scopul Provocării, a funcționat olecuță, nu suficient cât să am energie pentru cules bucurii. Mă strădui, încă mă strădui.

MI-AR PLĂCEA SĂ-I VĂD TRĂIND FĂR DE MINE

Pe când eram în laborator, azi e fix luna de când nu mai îs, mă gândeam în toate momentele cât de mult mi-ar plăcea să devin invizibilă și să-i observ lucrând. Știam că echipa se va descurca grozav, deși temerile îi erau spre nu. Și pentru că Universul nu-i chiar atât de ignorant pe cât se presupune, am căpătat invizibilitate. Probabil după ciocolată eram în magazie când l-am auzit pe C. povestind cât de mult se va schimba organizarea: sus vom monta polițe, scoatem din vestiar raftul... Deși m-am oprit între el și partenerul său de plan, a continuat să-i vorbească cu patos: da, e important să eliberăm tot acel spațiu și apoi... Întoarsă în laborator, n-aș paria că aveam sacul de ciocolată, îl aud pe Moad: așa vom face, fiecare dintre noi va pregăti câteva produse și doar alea. I-am zâmbit căci este visul lui de jumate de an. De mii de ori i-am spus că nu este posibil, dar el așa vrea pentru că așa funcționa în alte cofetării (unde desigur nu erau doar 3 oameni care să pregătească 30 de produse). A continuat să-și comunice echipei visul, eu am continuat să mă amuz. Când i-am răspuns că n-a reușit niciodată mai mult decât să coacă în toate zilele ce este de copt m-a ignorat semn că invizibilitatea mea a fost perfectă în momentele alea.

Am restantă de 30 de zile ultima filă a Jurnalului de cofetar. S-a terminat urât și n-aș fi vrut să scriu cu furie o poveste pe care am iubit-o atât de mult. Mi-a fost foarte greu să redau cu emoție momentul invizibilității pentru că el este cu judecățile mele aspre din prezent, deși atunci mi-a fost curată Bucurie.

TIMPUL NOSTRU ÎMPREUNĂ

Le promisese timpi de lectură la sfârșitul săptămânii. M-am mirat cât de ușor au acceptat. Noii noștri vizitatori juniori nu prea iubesc școala și găsesc că-i firesc să simtă asta. Își asumă însă cu atât de multă ușurință cât de multe nu știu, deși ar trebui, încât mă năucesc. Nu știu să citesc, nu știu să socotesc, dar uite ăsta este nivelul meu, nu am niciun motiv să-l ascund. Îi ascult cum buchisesc pe banca ruptă și nu mai pot de dragul lor. Micuții ăștia multe dintre patimile mele le vor evita doar pentru că nu știu ce este rușinea. Din cele trei case locuite în vecinătatea imediată, omuleții ăștia au venit din prima secundă: Vecinu, dacă ai nevoie de ajutor, noi patru suntem aici. De atunci, de exact o lună, asta a devenit mantra lor: cu ce pot ajuta? Și nu există minune mai grozavă decât aceea ca un pitic cu papucii pe dos în picioare întotdeauna și niciodată cu "R" la el să întrebe de la înălțimea celor 50 de centimetri cum te poate descurca.

- Măi Ruben, eu nu-nțeleg cum de ești atât de îndârjit în a citi în toate zilele când tu nu iubești deloc cartea!
- Hei, dar timpul nostru împreună e mai important decât ceea ce nu-mi place mie!
- O, da! De mi-ar spăla cineva creierul și apoi mi-ar injecta asta, aș fi un om mai fericit.

CASĂ DE PIATRĂ SAU CÂND ABIA AȘTEPȚI MUSAFIRI CA SĂ TE HODINEȘTI ȘI TU OLECUȚĂ

- Casă de piatră! a fost prima urare pe care a făcut-o P. în dintâia secundă din casa cea nouă.

Pe când Crisa îl corecta că nu fu vreo nuntă pentru astă felicitare, mă gândeam că nu e nimic mai potrivit de năzuit pentru doi oameni care construiesc împreună o casă. O, da, casă de piatră e ăl mai potrivit dintre toate.

Făr de rostul și deznădejdile perioadei ăsteia îmi sunt amplificate și de faptul că din lipsa banilor și a timpilor casa crește într-un ritm nevizibil. Din zori și până-n seară muți lucruri care nu-și au locul pentru că nu le e gata și poate prea curând nici nu le va fi ș-apoi când cumperi o moșie n-ar trebui să ai așteptările de le aveai cu glastrele din fereastra de la bloc.

Să mă-ntorc din bălării la drumul pe care-l doream a lumina în aste rânduri.

Am așteptat cele două nopți și două zile cu ei ca pe sfintele moaște. Nu am idee cum îs astea așteptate, dar presupun că exact așa. Pentru că n-am o slujbă și pentru că toată casa e cu fundu în sus mă simt tot timpul vinovată că nu muncesc mai mult și mai mult. Drept care vizita unor oameni dragi e motiv de întrerupt cercul vinovățiilor și deznădejdilor. Ce vreu a zice e că dacă 40 de ani musafirii au fost pentru mine motiv continuu de stres, acuș mi-s Bucurie. Pot ședea la pahare de vorbe și alcool făr de număr, ospitalitatea anulându-mi toate stările gri.

- Mulțumesc, prieteni!

____________

În arhivă:

3 comentarii:

Cristina's World8 aprilie 2019 la 13:45
Hai ca ma faci sa plang! :*
Atat de mult ne-a placut la voi, incat Paul cauta motive sa venim iar, in curand :D Eu ma cam codesc din cauza deranjului pe care il provocam, mai ales ca venim cu toate pretentiile la pachet :)
Tare fain a fost ♥♥♥
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri

Adăugați un comentariu