M-am gândit mult dacă o întâmplare atât de tragică are ce căuta în Borcănașul fericirii. Moartea, căci despre ea e vorba, nu-ncape desigur, dară voi scrie despre ce-o rămas de dincoace de moarte, despre Viață - așa-mi justificam deciziile într-un alt text din astă colecție dedicat doamnei B.. Pentru astăzi am renunțat la introducerea despre bucurie. Nu se mai cade!
Am povestit de foarte multe ori despre doamna B.. În anul ăla, în care mă angajasem pentru prima dată la biroul unei firme care n-avea birou, 2002 era, chiar octombrie azi, sigur Bunuțul m-o tras olecuță atunci pe lângă drumul ales doar ca s-o-ntâlnesc pe ea în viața asta. Cum altfel să pleci în pauza de prânz pentru 5 minute, cât un interviu, și să rămâi 7 ani peste alea 5 minute și apoi pe aproape încă restul, toți.
În cele 8 zile de vacanță n-am avut de unde să scot mai mult d-un ceas pentru ea și ăla în ziua-n care o îngrămădisem între două regăsiri la fel de emoționante. Îmi fu teamă s-o-ntâlnesc, ea cu tragediile și tot eu cu bocetul și văicăreala. În cele 15 - 20 de minute la pas, printre blocuri, către ea, m-am oprit de multe ori să respir. O durere puternică de inimă îmi tăia suflarea și-mi înmuia picioarele. Știam c-o să mă întâmpine cu zâmbet și putere, dar dacă de data asta durerea a învins-o?!
Soră-mea îi alesese cel mai frumos aranjament floral pe care l-am văzut vreodată. Într-un leagăn din lemn alb se mișcau trandafiri vișinii. De-aș fi cerut 1 leu de la fiecare om care m-o oprit să-mi spună că este un buchet superb aș fi adunat bani câți nu câștigam în 12 ceasuri trudite de laborator.
- Maria, este SUPERB! mi-o zis în loc de bun regăsit.
O trebuit să mă sprijin de tocul ușii, leșinul revenise. Nici n-o puteam privi printre zecile de rânduri cu lacrimi ce nu se dădeau oprite. Ca-ntotdeauna tot femeia care-mi ajunge pân la umeri o fost cea care o alinat. Am rămas lângă ea pe canapea, înconjurată de cele trei tablouri mari cu banderolă neagră, vrun ceas jumate. Nu mi-am putut opri lacrimile nici măcar o secundă. Ea mai mult o zâmbit, chiar de uneori înrourat.
Doamna B. abia de-o trăit pân acuș 60 de ani și puțin. În decembrie i-a murit nașa, care chiar i-o fost prieten spiritual, în ianuarie soțul și-n februarie mama. Cu câțiva ani înainte fiul, care era de vârsta mea.
- Când a aflat nașa diagnosticul de cancer, mi-a spus că eu trebuia să mă îmbolnăvesc, că eu îl aveam în familie, nu ea!
- Și ce dracu i-ați răspuns?!
- Am îmbrățișat-o. N-am spus nimic. I-am înțeles revolta. Apoi, când deja nu mai putea vorbi, îi mângâiam părul ș-o-ntrebam zâmbind de-i iară supărată pe mine. I-o curs o lacrimă atunci, una singură. Înțelesese.
Apoi, domnul B., o chemat-o la spital s-o muștruluiască, la trei noaptea, de ce nu-i duce televizorul din bucătărie. I-am zis că de câte ori l-o dat el jos de pe perete, adică niciodată, de atâtea ori îl cobor și eu. O râs ș-o adormit. S-o dus și ea un ceas acasă să se hodinească și să-i aducă schimburi curate. Când o revenit, după ceasul ăla, era ora șapte, el murise d-un minut.
Al treilea cancer fu al mamei sale, cel mai greu dintre toate. O mâncat, am vorbit câte-n lună și în stele, am coborât un minut să-i arunc la tomberon pampersul. Când m-am întors murise. I-am legat repede capul c-un tifon cum făcusem cu nașa și cu domnul B. ș-abia apoi am plâns. Când l-am sunat pe ăla de la pompe funebre, nici măcar nu era în localitate, o zis că glumesc. Cum să am nevoie de el a treia oară, într-un timp atât de scurt?!
- Și cum sunteți?
- Sunt bine, Maria. Acum dacă mă trezesc noaptea și am chef să spăl frigiderul, o fac! Nu mai deranjez pe nimeni îmi zice râzând în hohote. Am dat pensia pe juma de an pentru actele de moștenire. O trebuit să duc martori, alții decât din familie, c-am fost măritată patruzeci de ani cu domnul B.. Când mi-o zis că tre să duc martori că mama o fost măritată cu tata, alții decât din familie, pentru tata care o murit acu cincizeci de ani, am zis că vreau să trăiesc și că renunț. Serios, ăștia mă băgau în groapă!
Din noiembrie va pleca în Anglia. Are fiica acolo.
- O să vă descurcați, o să vedeți! Zic și eu ca să mă aflu-n treabă, de parcă aș ști despre ce e vorba.
- Trebuia să plec din septembrie, dar am păcălit-o. I-am zis că am de făcut pomenile în octombrie. Le am și pe alea, dar mi-i groază că n-o să mai pot vorbi cu ei toți. Eu vorbesc cu ei, cu toți, și dimineața și seara. Noapte bună, B.ule, zic și adorm liniștită.
Doamna B. are un mod interesant de adresare pe care l-o păstrat și acum, după toate morțile. B. este numele de familie al soțului, deci al lor. Când vorbește despre el zice întotdeauna domnul B., asta se întâmpla și când trăia, iară când i se adresează direct folosește B.ule.
E ca și cum aș vorbi eu despre B.ul meu cu domnul Bogdan, e tot numele lui de familie și lui i-aș spune Bogdanule. Efectul este amuzant la doamna B., dar și așa i-am mutat pe blog toată viața, numele din buletin mai lipsește!
Pentru că n-o puteam lăsa singură am tot redus din timpul de până la sosirea trenului încât în final n-am mai avut decât jumătate din cel necesar. L-am alergat, nu știu cum. În mai puțin de un ceas coboram cu lacrimi multe în brațele altei femei.
Mă tot gândesc de atunci la imaginea doamnei B.. O femeie micuță, îmbrăcată în negru, într-o casă mare și goală, într-un altar, dar tot mare și gol. Din ce plămadă e zămislit zâmbetul ei, adică ea însăși? Câte nenorocuri la un singur suflet? Nu se împart și astea cu ia și tu, ține ție?! Cât de mare să fii de-ți rămâne mintea întreagă când mori bucățică după bucățică, timp după timp?
- Maria, crezi c-o să mai știu eu cine sunt printre toți oamenii ăia care vorbesc și simt într-o altă limbă?
- O, da, cu siguranță, abia atunci o să aflați cu adevărat! Zic și eu ca să mă aflu-n treabă, de parcă aș ști despre ce e vorba.
Nu știu despre ce e vorba, și nici nu voi afla, căci pentru a muri mult tre să iubești mult, dar știu o femeie ș-am vrut s-o știți și voi cât încă mai e vreme.
- Drum bun, doamna B., căci rău n-are ce mai fi! Zic și eu ca să mă aflu-n treabă, de parcă aș ști despre ce e vorba.
____________
Am mai scris despre doamna B. în 2011 ACI, din 2017 textul e ĂSTA, iară din ianuarie 2019 e AICI povestea. Poate că mai sunt și alte locuri în care am lăsat urmele zâmbetelor sale, dar organizarea Zambetaniei e praf.
E ca și cum aș vorbi eu despre B.ul meu cu domnul Bogdan, e tot numele lui de familie și lui i-aș spune Bogdanule. Efectul este amuzant la doamna B., dar și așa i-am mutat pe blog toată viața, numele din buletin mai lipsește!
Pentru că n-o puteam lăsa singură am tot redus din timpul de până la sosirea trenului încât în final n-am mai avut decât jumătate din cel necesar. L-am alergat, nu știu cum. În mai puțin de un ceas coboram cu lacrimi multe în brațele altei femei.
Mă tot gândesc de atunci la imaginea doamnei B.. O femeie micuță, îmbrăcată în negru, într-o casă mare și goală, într-un altar, dar tot mare și gol. Din ce plămadă e zămislit zâmbetul ei, adică ea însăși? Câte nenorocuri la un singur suflet? Nu se împart și astea cu ia și tu, ține ție?! Cât de mare să fii de-ți rămâne mintea întreagă când mori bucățică după bucățică, timp după timp?
- Maria, crezi c-o să mai știu eu cine sunt printre toți oamenii ăia care vorbesc și simt într-o altă limbă?
- O, da, cu siguranță, abia atunci o să aflați cu adevărat! Zic și eu ca să mă aflu-n treabă, de parcă aș ști despre ce e vorba.
Nu știu despre ce e vorba, și nici nu voi afla, căci pentru a muri mult tre să iubești mult, dar știu o femeie ș-am vrut s-o știți și voi cât încă mai e vreme.
- Drum bun, doamna B., căci rău n-are ce mai fi! Zic și eu ca să mă aflu-n treabă, de parcă aș ști despre ce e vorba.
____________
Am mai scris despre doamna B. în 2011 ACI, din 2017 textul e ĂSTA, iară din ianuarie 2019 e AICI povestea. Poate că mai sunt și alte locuri în care am lăsat urmele zâmbetelor sale, dar organizarea Zambetaniei e praf.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu