Zambetania: CÂND CORPUL SPUNE NU

Am cules, din duzina volumelor ce așteaptă defilarea pe Zambetania, ultima carte citită. Am trudit patru ani să finalizez lectura — textul de i-l dedic sper să vadă lumina mult mai repede...

De ce astă carte

Îmi amintesc că am trecut pe lista de dorințe lucrarea lui Gabor Maté încă de când a fost lansată în România și toată lumea mea virtuală o recomanda. Mi-am și cumpărat-o de Black Friday (40% reducere), în același an — 2021.

Primele 20 de pagini le-am citit în ianuarie 2022, încă 50 după fix un an. În 2024 am depozitat-o în teancul abandonatelor și-n martie, ăst an, m-am mai târâit cu ea încă 50 de pagini. În septembrie m-am muștruluit zdravăn ș-am reușit s-o gat zilele astea. Deloc greu.

**** Bolile stresului ș-un medic cum atât de puțini sunt

Merită să ne întrebăm cum poate stresul să încurajeze dezvoltarea bolilor maligne. Ce tipare de personalitate sau circumstanțe de viață interacționează cu mecanismele de apărare ale organismului, permițând proliferarea celulelor canceroase deja prezente?

Încep Când corpul spune nu cu două mărturisiri. Poate trei.

Dintotdeauna am avut dureri de spate. Nu-mi amintesc exact în copilărie cum era, dar parcă la fel. Când stăteam mult în picioare sau căram ceva greu, nu mă mai puteam ridica. De nu mă așezam, puteam duce zi-lumină, dar în secunda în care mă opream mi se rupea filmul.

De cele mai multe ori vorbeam cu mine: Te rog, corpule, încă puțin! Aceeași voce o folosesc și astăzi. După aflarea diagnosticelor lui Gabor Maté, încerc cât mai rar să mai trag de mine când chiar nu mai pot.

Furia reprimată va duce la o imunitate neordonată. Incapacitatea de a procesa și exprima sentimentele eficient și tendința de a răspunde nevoilor altora înainte de a lua în considerare propria persoană sunt modele comune pentru persoanele care dezvoltă boli cronice.

Acum — după ce am luat la cunoștință noua teorie — mi se pare interesant că, deși de cele mai multe ori vorbesc cu: Hai, Mărie! Ce bleagă ești sau mai știu eu ce alte drăgălășenii din același registru, dintotdeauna am fost conștientă că durerile sunt ale corpului și pe el tre să-l implor. Deși am testat de multe ori pe munte puterea minții atunci când nu mai puteam, cumva instinctiv am simțit că trebuie să-mi ascult și glasul corpului.

După lunile foarte grele în laboratorul de cofetărie și apoi anii la fel de epuizanți cu grădina și casa veche cea nouă, durerile au devenit regulate. Nu mai era un eveniment din an în Paște, pentru că efortul nu mai era doar ocazional.

Medicul de ace zice că-i și vina frigului adunat în mulții ani din urmă. O fi și asta!

Ce-am observat cu uimire mare? Era o perioadă cu multe dureri, în urmă cu două-trei veri. A venit tata, ca-n fiecare an, pentru două săptămâni. Îl aștept de fiecare dată cu listă lungă de treburi. Când a plecat, după zile întregi în care a bifat nu doar întreaga listă, ci și multe altele — de care nici habar n-aveam că-s nerezolvate — au plecat și durerile. Eu credeam că mi s-o luat o povară de pe umeri este doar o expresie. Nu fu! Chiar mi-or trecut toate în secunda aia-n care nu mi se mai învârteau în cap de alde: tre să fac musai și aia și ailaltă.

De nu m-ar prinde Crăciunul, aș mai mărturisi cum m-am vindecat de-o durere menstruală crâncenă, conectându-mă cu credință la un om virtual (te-mbrățeșez, Lola) sau cum Iona, cu puterea minții lui întortocheate, izbutea multe de alde: te ridică și umblă!

Mai e musai să adaug o piesă la tabloul meu: bunica nu ia niciodată pastile (a împlinit 101 ani în iulie). Le refuză cu înverșunare, iar dacă o forțăm, musai i se întâmplă ceva rău — intoxicații de cele mai multe ori. Corpul și mintea ei resping medicamentele. Se tratează cu ceai de mușețel, coajă de cartofi sau mir. Presupun că de la ea, pe cale de ADN, nu cred în puterea medicamentelor. Mă strădui să mă conving că omenirea nu a supraviețuit cu ceai de coada calului, ci cu penicilină, dar deși mintea mea știe asta, inima bașca. Când iau o pastilă, în cazuri de forță majoră, cred cu tărie că nu va avea efect și de cele mai multe ori chiar nu are. Nu am nicio îndoială că efectul placebo funcționează, dar eu îl prestez cu încrâncenare doar pe nocebo.

Pentru că abia am aflat despre cazul medicului Flavia Groșan, las aci știrea. M-o trimis cu gândul la moartea lui Connie Larkin — nici ea nu a ajuns la spital decât atunci când a fost mult prea târziu pentru a mai fi salvată. Știrea despre care ziceam: medicul Flavia Groșan care a propovăduit vindecările neconvenționale este acum internată la Terapie Intensivă, în comă profundă, cu metastaze multiple și prognostic rezervat. Cât o mai fi de actualitate că este în viață...

De ce am expus atât de pe larg contextul (da, știu, e pleonastic) în care am primit Când corpul spune nu? Pentru că am o frică dementă de spitale și de medici și pentru că mi-aș dori să existe și alte căi de vindecare.

Relațiile viitoare vor avea ca șabloane circuitele nervoase stabilite în relațiile noastre cu primii îngrijitori. Ne vom înțelege pe noi înșine după cum ne-am simțit înțeleși, ne vom iubi așa cum am perceput că suntem iubiți la cele mai profunde niveluri inconștiente, vom avea grijă de noi cu toată compasiunea pe care am perceput-o în adâncul nostru în copilărie.

Gabor Maté pornește de la numeroase studii psihoneuroimunologice — adică știința care explorează interacțiunile dintre minte și corp, modul în care gândurile și emoțiile ne influențează sistemul imunitar. Când zic cercetări făr de număr, nu-i deloc o exagerare. La acestea, adaugă cazuri ale pacienților săi, ale unor personalități din lumea artei și a sportului, precum și propriile mărturisiri ca supraviețuitor al Holocaustului.

Cartea este împărțită în 19 capitole. Primele 17 capitole îmbină poveștile de viață cu explicațiile științifice, oferind o perspectivă profundă asupra dependenței dintre emoții și boală. Ultimele două capitole — Puterea gândirii negative și Cei șapte A ai vindecării — se concentrează pe partea practică a procesului de vindecare. Cei șapte A reprezintă: acceptare, acuitate, amărăciune, autonomie, atașament, aserțiune și afirmare. Când toată lumea propovăduiește puterea gândirii optimiste, nu-i de ratat teoria unui medic care nu-i blamează pe pesimiștii de serviciu. A gândi negativ nu înseamnă a fi distructiv, ci a fi sincer cu tine însuți — ce multe răni mi-o oblojit privirea asta făr de ochelari roz!

Reprimarea, incapacitatea de a spune nu și lipsa de conștientizare a furiei fac mult mai plauzibil scenariul ca o persoană să se găsească într-o situație în care emoțiile sale nu sunt exprimate, nevoile îi sunt ignorate și bunăvoința sa este exploatată. Aceste situații induc stresul, indiferent dacă persoana este conștientă sau nu de faptul că este stresată. Repetate și multiplicate de-a lungul anilor, aceste situații au potențialul să afecteze homeostaza și sistemul imunitar. Este vorba despre stresul – nu de personalitate ca atare – care subminează echilibrul fiziologic al unui organism și protecția lui imunitară, predispunându-l la boală sau reducându-i rezistența la ea.

Teoria sa se bazează pe dovezi științifice și pe studii de caz reale, pentru a demonstra cum emoțiile reprimate și stresul cronic pot duce la manifestări fizice serioase — de la afecțiuni cardiace la cancer, scleroză multiplă și alte boli grave. Maté dovedește că, în multe cazuri, mediul emoțional și stresul din viața noastră joacă un rol mult mai mare în sănătatea fizică decât se recunoaște. El subliniază faptul că, deși factorii genetici și stilul de viață joacă un rol în sănătatea noastră, componenta psihologică și emoțională e adesea neglijată în medicina convențională.

Când nu acorzi atenție semnalelor emoționale, corpul spune „OK, iată câteva semnale fizice pentru tine.” Dacă nici lor nu le acorzi atenție, atunci într-adevăr te afli într-o mare dificultate.

Corpul și mintea ne sunt profund interconectate. Sistemul nervos este profund influențat de emoții. La rândul său, sistemul nervos este implicat în reglarea reacțiilor imunitare și a inflamațiilor. Emoțiile noastre — în special cele care nu sunt exprimate deschis sau sunt suprimate, precum furia, tristețea sau frica — pot declanșa un răspuns fiziologic care afectează negativ sănătatea. De aceea, esențiale sunt: autocunoașterea, conștientizarea emoțiilor și abordarea problemelor de sănătate într-un mod care include atât mintea, cât și corpul.

Gabor Maté ne recomandă să schimbăm modul în care privim vindecarea. În loc să ne bazăm exclusiv pe medicamente și intervenții chirurgicale, el sugerează o integrare a terapiilor convenționale cu abordări emoționale și psihologice. Medicina clasică nu este inutilă și nici rău intenționată, însă vindecarea reală necesită adesea o perspectivă mai largă și o înțelegere profundă a cauzelor fundamentale ale bolilor.

Maté susține că emoțiile reprimate și traumele din trecut pot rămâne înscrise în corp și pot contribui la apariția bolilor. Vindecarea, spune el, nu înseamnă doar tratarea simptomelor fizice, ci și confruntarea și vindecarea rănilor emoționale. Un alt mesaj este importanța ascultării semnalelor corpului — acele avertismente subtile pe care adesea le ignorăm. Pauza, reflecția și prezența conștientă devin, astfel, pași esențiali spre vindecare autentică.

Când corpul spune nu oferă o înțelegere profundă și accesibilă a modului în care stresul emoțional nu numai că afectează calitatea vieții noastre de zi cu zi, ci poate și declanșa sau agrava boli. Să nu uităm dară că sfânta treime devine: stresul, emoțiile și sănătatea fizică. Și mai ales: nu există când nu mai pot, mai pot puțin. Când ajungi la nu mai pot puțin, e primul semnal de alarmă. E stop! Nu mergi mai departe târâș — te oprești, repari și abia apoi o iei din loc iară. Ce ușor e de zis! Boala este un puternic semnal de alarmă apărut atunci când semnalele emoționale au fost ignorate. Semnalele fizice sunt ultimatumul pe care ni-l oferă corpul — modul prin care ne avertizează că ceva nu funcționează bine și că trebuie schimbat.

Îmi fu greu să duc lectura pân la capăt și din pricina oglinzii pe care mi-a scos-o în fața ochilor. Toți pacienții săi cu boli cronice își reprimau sentimentele și, în cele mai multe cazuri, avuseseră o relație nesănătoasă cu părinții. Eu le bifez pe ambele cu vârf și îndesat. Chiar eram foarte mândră, pân la cartea asta, că-s regina evitării conflictelor. Deși fu complicat să urmăresc expunerea atâtor rezultate dovedite științific, poveștile emoționante ale pacienților reali mi-au captat cu ușurință atenția.

Cu cartea în față, începi făr de voie să scanezi morțile celor dragi prin configurația lui Maté. Mie nu mi-au murit oameni sănătoși decât în accidente. Ceilalți, nu bătrâni, au tot internalizat necazuri. Sub masca lui totul e bine și totul va fi bine, nu a avut nimeni acces la dedesubturile frământărilor lor emoționale profunde. Ceea ce este cu adevărat înspăimântător, analizând pierderile oamenilor mei dragi, este că teoria emoții reprimate - boală, se confirmă în 100% din cazurile pe care le am în minte.

Cartea lui Gabor Maté nu promite vindecări rapide, dar ne arată cum negarea emoțiilor, presiunea de a fi puternici și lipsa de autenticitate pot duce, în timp, la boală. E o lectură inconfortabilă, dar profund necesară.

Abia aștept să-i aflu luminările privind dependențele! Ce titlu — Pe tărâmul fantomelor înfometate...

Originar din Ungaria, Gabor Maté a emigrat în Canada, unde și-a construit o carieră concentrată pe neurologie, medicină de familie și psihiatrie. Este extrem de cunoscut pentru lucrările sale inovatoare în domeniile sănătății mintale, dependenței, ADHD-ului și stresului. Maté promovează o viziune empatică și profund umanistă asupra medicinei, pledând pentru tratarea dependenței și a bolilor mintale cu compasiune și înțelegere autentică. El critică sistemele medicale care ignoră dimensiunea emoțională a suferinței și propune o abordare integrată, care ține cont de contextul psihosocial al fiecărui pacient.

Este peste puterile mele de închipuire că-n România vieții mele se va ajunge la astfel de specializări pentru medici. Dar mi-i lumină gândul că undeva-n lumea asta mare chiar se întâmplă ca un medic să nu te privească ca pe defecțiunea X care se rezolvă cu medicamentul Y —întotdeauna și la oricine.

Ș-o excepție în seria experiențelor mele nefericite cu medicii: or fi trei ani de când am fost la acupunctură. Medicul fusese cadru militar, iar C. mi-o zis că-i cam habarnist. Nu exagerez, cel puțin un ceas a durat prima consultație. De la discuri deshidratate, ceea ce dovedea RMN-ul, m-o ntrebat și de țâța pe care am supt-o de la mama, trecând prin toate simptomele mele și ale neamului, de la Adam și Eva încoace. De altfel, m-o diagnosticat cu depresie severă, deși nu avea deloc asta în fișa postului. Și mai sunt și altele pe care le-o nimerit corect.

Ș-apoi eu nici nu cred în acupunctură, da’ sănătoasă ca după ședințele alea n-am mai fost...

Despre steluțe

De-ar fi să chițibușez un neajuns al cărții Când corpul spune nu, acela ar fi întinderea volumului. Multe informații sunt reluate iară și iară. O prezentare mai succintă a teoriei emoții-boală cred că ar fi fost mai potrivită. N-am reușit eu pentru blog o sinteză, dară expertul...

Am citit greu prima parte a cărții. Cred că pur și simplu nu i-a fost momentul prielnic în anii din urmă. Mi-am scris atunci pe fișa de lectură: prea multe detalii medicale, prea multe dovezi — parcă citesc notițele unui congres științific. Ultimele pagini le-am parcurs cu mare atenție, uimire și cu înțelegere deplină. Omul ăsta nu doar că știe despre ce scrie, ci o face într-un limbaj comun, simplu, lesne de priceput — chiar dacă subiectul nu e întotdeauna ușor de înțeles.

Poate cea mai frumoasă și teribilă imagine cu care am rămas din carte: individul ca o matroșkă ce poartă în sine toate generațiile de pân la el.

Generațiile sunt cutii închise în cutii: în interiorul violenței mamei găsiți o altă cutie, care conține violența bunicului meu, și în interiorul acelei cutii (bănuiesc, dar nu știu), veți găsi o altă cutie cu o energie neagră, secretă – povești în povești, sculptând în timp.

E de citit. De meditat. De aplicat. Musai.

Când corpul spune nu: costul stresului ascuns de Gabor Maté, traducere de Adriana Ionescu, editura Curtea Veche Publishing, 2021, 379 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte 430 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2025 este AICI.

______________________

În 2025 am mai scris despre:

luni, 20 octombrie 2025

CÂND CORPUL SPUNE NU | GABOR MATÉ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu