Zambetania: VREMEA MÎNZULUI SEC

De ce astă carte

E inexplicabil cum am ajuns atât de târziu la Mînzul Sec, eu fiind mare fan — fanatik! — CTP încă de acum 30 de ani. Presupun că de-o citeam, n-o uitam de tot. Naiba mai știe! Mi-i imposibil să cred că-n cei patru ani de facultate — în anii 2000 — în toate zilele în care la biblioteca județeană V.A. Urechia scotoceam după editorialele publicate de CTP în anii '90, am ratat exact romanul.

Și nici în anii ăștia cu bani pentru cărți în toate lunile titlul nu mi-o atras atenția... deja e noaptea minții. O fi așteptat atâta amar de vreme să fiu pregătită pentru ea, și ce să vezi, nici în ceasul 24 n-am priceput-o.

Volumele autorului, despre care am mai scris, sunt adunate pe AICI.

Am cumpărat-o din bugetul alocat cărților pentru luna mai și tot atunci am și început-o. Mi-am notat pe fișă că a ajuns coletul chiar în ziua-n care s-a decis președintele — îmi fu bucuria atât de mare, încât avui chef de-o carte cu stil literar de mare clasă. În perioada electorală n-am citit decât politică.

Abia ce-am terminat romanul ș-am sărit imediat să defilez cu el. Urmează o vacanță de o lună (aproape întreagă), iar după aceea mi-ar fi imposibil să-mi mai amintesc cum fu lectura (dificilă).

*** Cristian Tudor Popescu, roman

Vremea Mînzului Sec este un roman publicat de Cristian Tudor Popescu în 1991. Apoi a tot fost reeditat. Nu știu de mai are un altul — nu crez. La final, povestea se-ncheie cu mențiunea: iunie –decembrie 1988, lucrare dinainte de Revoluție dară.

Sunt multe informații autobiografice (meditațiile la matematică pe care Mînzul le oferă, munca la un centru de calcul, iubirea pentru Borges și Tarkovski), dar tot l-am citit tare greu. Și-i pișpirel, nu vreo 700 de pagini de scris mic, ca-n cazul altor domni Regi.

Cristian Tudor Popescu este absolvent al Facultății de Automatică și Calculatoare din București, iar protagonistul, Valentin Stănescu zis Mînzul, lucrează într-un institut (fictiv) de cercetare, într-un domeniu tehnico-științific absurd — optimizarea colgherelor. O activitate complet lipsită de sens, dar tratată cu seriozitate birocratică. Cercetători care își risipesc viața studiind ceva ce nu există, într-un sistem care mimează progresul. De altfel, și colgherele alea sunt o invenție a autorului. Iaca numele complet al laboratorului: Institutul de Studii, Cercetări, Optimizări și Perfecționări în Tehnologia Colgherelor.

E un artist al sufletului, Mînzul Sec. Un balerin de clasă. Și n-ai fi zis dacă îl vedeai acum 8-9 ani: un studențaș asocial, neînstare să lege două vorbe cu o femeie. Își plimba scurta scorojită din Berceni în Drumul Taberei, din Militari în Dămăroaia, pentru niște poli nenorociți pe care și pe ăia îi era nu știu cum să-i ceară de la câte-o văduvă amărâtă sau de la niște lefegii strâmtorați. Dacă vi s-ar spune, îndată ce Mînzul vă va fi făcut cunoscut tariful orar, că au fost vremuri în care tânărul acesta bine din fața dumneavoastră stătea patru-cinci ceasuri gratis cu câte un puști mai isteț, n-ați crede nici în ruptul capului, nu-i așa?

CTP a obținut diploma de inginer în 1981, suficient timp să fi adunat material real pentru lumea romanului, care nu-mi pare deloc fictivă. Aflu că a intrat în câmpul muncii în deceniul cel mai nasol pentru un inginer.

Satirizează absurdul cercetării în epoca ceaușistă, dar privind dezvăluirile care rulează zilele acestea pe televizoare despre unele domenii ale statului, acel noi ne facem că muncim - ei nu se fac că ne plătesc pare inocent. În lumina informațiilor recente despre companiile de stat — salarii de zeci de mii de lei, criterii de performanță precum prezența fizică or să nu întârzie la serviciu— satira lui CTP e blândă. Realitatea actuală depășește în grotesc ficțiunea.

Ulterior, autorul a devenit doctor în cinematografie, dar povestea sa este atât de vizuală, cu mult înainte de asta.

Ce dracu’ să alegi, mai ales tânăr fiind, când la birou mimezi munca întreaga zi și ești înconjurat de idioți?! Mînzul alege alcoolul și sarcasmul — de-mi amintesc corect și Cristian Tudor Popescu a supraviețuit astfel. He, he, he... ce de consecințe au asupra trupului și minții toate aceste răbufniri abia scrâșnite. Și sexul pasager și țigările, pe ele le uitasem.

Nu mă pricep a spune cât din scriitura de început reflectă stilul actual al lui CTP. Eu dintotdeauna i-am citit editorialele politice ca pe literatură. Marile idei și pasiuni sunt aceleași, ar fi chiar culmea să i le sucească trecerea timpului.

M-o derutat modul fragmentat, dens și încărcat, de nici n-am putut ține pasul. N-am știut multă vreme ce să urmăresc, frustrată am și renunțat în vreo două rânduri. De-ar fi fost un serial, episoadele ar fi fost rulate alandala... ia și mai înțelege cine, unde, cum, de ce. Sigur, odată ce au fost toate difuzate, e simplu să potrivești piesele de puzzle în căsuța lor corectă, dar până acolo... Narațiunile necronologice și montajul aparent dezordonat pe mine mă fac cu capul dintotdeauna.

Cum o fi așternut pe hârtie Cristian Tudor Popescu povestea Mînzului, în timp ce-i trăia viața? Ca pe o terapie? Or ca pe o revoltă de sertar care și mai mult l-a zdruncinat? A fost romanul o formă de eliberare sau o adâncire a crizei ratării? Mi-i în gând Dublul lui Dostoievski despre care am scris AICI — dedublarea lucidă ca formă de supraviețuire într-o lume absurdă.

Deși am terminat de citit Copii de aruncat prin aprilie, încă mă bântuie. Văz de atunci în toți și-n toate alienare și împlinirea profețiilor apocaliptice ale lui Ryū Murakami. S-o sucit AI, cică nu se mai pronunță Riiuu, ci Ryuu. Pruncii azvârliți la naștere, deși viața le-a fost salvată, rostul nu și l-au mai regăsit. Cam așa par și intelectualii anilor ălora: haoasează alienați într-un sistem birocratic și lipsit de sens.

Mă-ntrebam ce s-o fi întâmplat cu ei după ce regimul s-a schimbat. Și mi-o venit în minte imaginea ursoaicei care, după 20 de ani de captivitate, eliberată pe hectare, se învârte tot pe un metru pătrat. Nu se aplică tuturor trauma nu se vindecă. Dar dacă asta-mi trecu prin cap, asta scriu...

M-am împotmolit și din cauza multitudinii de referințe culturale și științifice (biologie, fizică, geometrie, algebră). Deși ele sunt proprii scriiturii lui Cristian Tudor Popescu, în preajma Mînzului or devenit inaccesibile. Scopul lor nefiind popularizarea, ca-n cazul editorialelor de toate zilele.

N-aș zice că referințele au saturat romanul, mai degrabă mi-aș fi pus întrebări de-ar fi lipsit. De mă gândesc doar la Dumnezeu nu e mort - AICI am povestit, în urmă cu un an, despre volumul de eseistică - acolo erau cu mult mai abundente și mai filosofice ideile și conceptele. Ș-apoi ele-s lumea care-l bântuie și-l sufocă pe Mînz, eu nici să nu pot citi ce-l definește și-i este parte esențială a universului?!

E foarte ciudat pentru mine să constat că n-am empatizat cu personajul. Și nu doar pentru că nu l-am asociat cu CTP, deși am convingerea că-ntr-o proporție covârșitoare e imaginea corectă a hăului în care a trăit perioada respectivă. Dar, mai ales, pentru că este un protagonist diferit, cu multe probleme, or eu mă lipesc instant de defecți.

Nu-i o lectură ușoară, cel puțin nu una potrivită pentru 40 de grade Celsius. Izolarea, criza identitară, imposibilitatea de a refuza normele, lipsa sensului vieții - ceea ce Frankl consideră fundamental, gândurile obsesive, toate-s cumplite și complicate.

În roman sunt inserate câteva povestioare — piese în piesă — cu subtitlul Din imaginariu. Și deși sunt și poezii cuprinse în amestec, povestioarele au fost pentru mine poezie. Nu toate, că multe m-au încurcat de m-o luat naiba; n-am priceput neam despre ce era vorba. Unele fură SF. .... Mi-i în minte o imagine și nu-mi va dispărea prea curând. Aceasta:

Podurile peste Neva s-au ridicat spre seară, cartierele muncitorești fiind astfel izolate de centru. În spatele încăierării, chiar pe linia de secțiune, a rămas o fată cu părul lung, luminos. Trupul e întins în partea mobilă, capul și brațele dincolo. Pe măsură ce podul se ridică, mâinile inerte ale fetei, târâite pe planșeu, parcă vor să împiedice ruptura, despicarea inexorabilă. Apoi brațele se balansează în gol și o clipă, o singură clipă, pletele fetei sunt ultima punte care mai leagă cele două lumi.

Mi-am notat pe fișa de lectură două concluzii care cred că-s imaginea corectă a poticnelilor: căutam continuu să aflu ce s-a mai întâmplat, de parcă ar fi fost o carte de acțiune - taman acțiunea lipsește cu desăvârșire din perioada respectivă și scotoceam după note autobiografice - care or fi fost, dar m-or împiedicat să-l văz pe Mînz în întregime și pe îndelete. Or, chiar este un personaj construit minuțios, dar când îl frunzărești... De-ar fi să completez și o a treia liniuță: am citit cartea folosind accente eronate.

Despre steluțe

Am început cartea în mai ș-am abandonat-o după 90 de pagini. În iunie am mai buchisit 30 de pagini. M-am reaplecat asupra ei în iulie, când iară spre renunțare tindeam. Apoi, într-o zi, m-am trezit că-mi place foarte mult ce citesc. N-aș zice că scriitura fu dezechilibrată (deși înclin să cred asta), ci că-mi fu grea adaptarea la o poveste neliniară și greoaie.

M-am cam luptat cu steluțele. Când m-am dumirit despre ce era vorba, am pariat pe patru. Pân la urmă, am hotărât să rămân la trei. Îmi doresc să o recitesc curând, cu mintea limpede. Știind despre ce este vorba, să pot descoperi tot ce-am pierdut când mă rătăcisem printre fire (dezlânate). Cred că, pentru o carte, intenția recitirii e mai valoroasă decât numărul steluțelor acordate subiectiv.

Ce copertă frumoasă! E oglinda Mînzului, de oglinzile ar scana minți (și suflete).

Vremea Mînzului Sec de Cristian Tudor Popescu, prefață de Alexandru Călinescu, Editura Polirom, 2019, 211 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte 430 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2025 este AICI.

______________________

În 2025 am mai scris despre:

miercuri, 16 iulie 2025

VREMEA MÎNZULUI SEC

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu