- Din teancul titlurilor ce așteaptă defilarea, am ales o restanță din 2024. Mai îs și din 2023 pe acolo.
De ce astă carte
După ce am citit splendidul debut a Guzelei Iahina, Zuleiha deschide ochii, mi-am comandat Copiii de pe Volga. Iahina s-a inspirat pentru primul roman din experiențele bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia. A cercetat pentru lucrarea sa ficțională nenumărate documente despre deportările tătarilor în timpul regimului stalinist.
După ce am citit Copiii de pe Volga, mi-am comandat Trenul spre Samarkand. Am prins o reducere de 20% de Black Friday, în 2023. Copiii de pe Volga a avut ca punct de pornire drama etnicilor germani din regiunea Volga în timpul războiului, cu întreaga serie de dificultăți: foametea, colectivizarea, persecuțiile și deportările.
Ca să nu fie loc de surprize, mărturisesc de la început că Trenul spre Samarkand, dintre cele trei, mi-o plăcut cel mai puțin. Ordinea-n top este exact succesiunea în care am citit cărțile. Și asta doar pentru că m-o călcat pe nervi un aspect al romanului. Pe baza unui criteriu de poveste minuțios construită în jurul temei, Trenul spre Samarkand este, de departe, scriitura cea mai izbutită dintre cele trei.
După ce am terminat de citit Trenul spre Samarkand aștept. AI zice de încă două titluri apărute la Humanitas, Înainte de noapte și În căutarea lui Iaroslav, dar nu le găsesc pe nicăieri și pace. Aberațiile lui AI, cel mai probabil.
**** Iară o teribilă istorie adevărată
Romanul a fost scris pe parcursul a 30 de luni. Pentru documentare, autoarea a consultat amintirile activiștilor de partid și ale lucrătorilor sovietici - cei care s-au ocupat cu lichidarea vagabondajului și cu lupta foametei în anii 1920. La acestea s-au adăugat articole din reviste, lucrări ale unor istorici, culegeri de scrisori, documente de arhivă și cărți de memorii. În roman, Iahina a cuprins o serie de dialoguri și personaje reale, precum și fapte istorice adevărate.
Peste tot, tablouri dureros de asemănătoare: case pustii, oameni adunați într-una singură. Slăbiciunea sau umflarea urâtă a trupurilor, supunerea și apatia din priviri. În ceaunele care se răceau – pietre, pământ și iarbă putrezită. Câmpuri fără semănături. Grajduri fără animale. Hambare fără alimente. Dispensare în care nu se trata nimeni. Școli în care nu învăța nimeni…
Deev a fost combatantul forțelor civile de tineret. A participat dară activ la război, a comis atrocități și a văzut nenorociri. Acum (octombrie 1923) primește misiunea de a forma un tren care să transporte cinci sute de copii de la Kazan până în Samarkand. Samarkand - luminița de la capătul tunelului - un loc îndepărtat, îndestulat, plin de soare, chiar regiunea în care umblă câinii cu covrigi în coadă. Distanța de parcurs este de patru mii de verste (aproximativ 4.300 de kilometri).
Să nu ne imaginăm că vagoanele asigură cine știe ce condiții. Sunt vagoane abandonate, reparate în grabă și nepregătite absolut deloc pentru a primi cinci sute de copii orfani, slabi și bolnavi. Hrana este și ea extrem de puțină și întreaga călătorie depinde de ajutorul pe care îl vor primi în punctele de alimentare. Să repet, o călătorie de mii de kilometri într-o țară sărăcită, sălbăticită și înnebunită de neajunsuri. Rezerva de alimente în punctul de pornire: stocuri pentru 3-5 zile. Planul era să ajungă la capăt, în Raiul Proviziilor, după două săptămâni.
Pe hârtie figura în secția de transporturi și se ocupa de expedierea trenurilor și a mărfurilor, de fapt, lupta cu foametea. Pentru prima dată lupta fără să ucidă. Nu grâne duce el în guberniile înfometate, nu ulei și vite, ci viață. Nu expediții medicale conducea în cotloanele îndepărtate ale țării, ci viață. Și acum, stând în compartimentul de comandă al eșalonului sanitar, nu muta cinci sute de pasageri dintr-un punct al traseului în altul, ci îi smulgea pe copii unei morți probabile și îi ducea undeva unde poate, îi aștepta viața.
Belaia este comisarul care însoțește eșalonul. În fapt, o femeie care a existat în carne și oase, Asea Davidovna Kalinina pe numele ei. Ea a fost o luptătoare activă împotriva vagabondajului copiilor și a foametei; în timpul foametei din 1920 - 1923, a deschis în Ciuvașia cantine sociale și a evacuat 5 744 de copii flămânzi la Moscova.
Belaia își dădea seama de scara pe care se măsura iubirea care-i umplea inima: ea singură era în stare să înlocuiască mii de mame, poate chiar zeci de mii. Era gata să-și desfacă brațele – de la gurile Volgăi până la Nipru – ca să-i adune pe toți cei fără casă și adăpost, să-i spele, să-i hrănească și să-i apere de vreme rea.
Se dă startul misiunii imposibile. În condiții extreme (foarte puțin reflectă cuvântul realitatea a ceea ce s-a petrecut) călătoria care are un singur scop, salvarea copiilor, începe. Cum o fi trenul în care sunt 500 de copii și foarte puțin personal, ce gătești, din ce, cu ce-i îmbraci și-i speli și-i doftoricești, ce se întâmplă când unul moare, dar când în gări mamele disperate își aruncă pruncii în brațele tale slăbite, când iarna este nesfârșită și trenul are nevoie de combustibil, când mintea ta, când sufletul lui, când ...
Șase săptămâni durează călătoria, dar la capătul celor cinci sute de pagini poți jura, epuizat, pe Dumnezeu că a durat o infinitate de vieți și mai ales de morți.
N-am avut un personaj preferat. Medicul (felcerul Bug) l-aș putea scoate puțin mai în fața celorlalte, în unele momente. În altele, una dintre surorile medicale (Fatima). Nu m-am lipit de Belaia și Deev. Făr de legătură cu neajunsul de-l pomenesc la finalul textului, pur și simplu nu mi-am putut desena imaginea lor. Prea multe roluri, prea multe acțiuni discordante, prea puțină armonie. Asta nu-nseamnă deloc că truda lor o anulez din condei, ci doar că n-am priceput care li-s efecte traumatice și care slăbiciuni .
Din cauza dimensiunilor pe care le ating descrierile, acțiunea are firește de suferit. Pagini multe pare să nu se întâmple nimic. Dar când în mijlocul scenei reflectoarele nu cad pe ce face Deev or medicul ori bucătarul, încep alte povești cu fulgi de zăpadă, copaci doborâți și năluci. Ritmul pare să fi scăzut pân la oprire, dar nu-i deloc așa. Fiecare piesă în parte poate fi mai prețioasă decât tabloul de ansamblu - este atât de valabil acum. Depinde mult de starea emoțională în care te găsesc paginile respective. De când am aflat de la Stephen King teoria pieselor individuale raportate la povestirea finală, am mai mare îngăduință pentru paginile în care nu se întâmplă lucruri esențiale legate de intrigă.
Știu că scriitura fiind brutală, imaginile cele mai violente sunt și cele care nu mai dispar. Dar este nedrept pentru Guzel Iahina. Supraviețuirea, curajul, empatia, speranța, voința și prietenia nu sunt personaje secundare. Da, moartea, disperarea, răul și nedreptatea au dimensiuni copleșitoare. Ele-n carte (și-n viață) coexistă, nu sunt doar cele mai prezente, uneori devin umbre, rolurile principale se tot schimbă. Nu-i echilibru, dar nici dezechilibru nu-i! Ș-apoi printre atâtea orori și-au găsit locul și câteva raze de lumină extrem de intense. Nici alea nu se uită lesne.
Despre steluțe
Nu știu cum aș fi judecat Copiii de pe Volga și Trenul spre Samarkand, dacă prima întâlnire cu scriitura excepțională a Guzelei Iahina nu s-ar fi petrecut cu Zuleiha deschide ochii. În toate volumele, imaginile sunt extrem de puternice și personajele memorabile. Scriitura este la același nivel, unul foarte ridicat: atenție la detalii, povești complexe, bine structurate, emoții autentice, evenimente dramatice, descrieri bogate. Și, totuși...
Ceea ce mi-a displăcut, și nu am văzut rostul, a fost relația intimă dintre Deev și Belaia. De ce-o trebuit compromisă? Pentru mine, este complet neverosimilă și mi-i tare ciudă c-o picat peste o poveste altfel completă. Nimic nu-i lipsea, de cei doi nu s-ar fi coțăit.
Nu am nicio îndoială că, în condiții extreme de foamete, lipsuri și frig, comportamentul uman poate varia foarte mult. Că-ntr-un astfel de mediu, pentru unii oameni prioritatea nu constă-n asigurarea hranei, apei și adăpostului, ci esențială devine conexiunea umană, intimitatea. Dar nici Deev, nici Belaia n-au fost construite ca personaje pentru care relațiile intime să ofere confort emoțional și sentiment de normalitate. Nu știu, poate Iahina a vrut să sublinieze animalicul ca ultim nivel al degradării condiției umane. Deh, bieți oameni și ei! N-am habar de ce, dar mi s-o cășunat pe subtema asta ș-am gogonat-o pân la cer, de efectiv n-am mai putut-o ignora. Trebuie însă să mărturisesc că-i sunt recunoscătoare autoarei că nu a deformat călătoria până la nivelul de telenovelă.
Am văzut reacțiile unor cititori extrem de nemulțumiți că s-a folosit în roman foarte multă documentație autentică (pentru situații, personaje și dialoguri). Pentru mine, asta înseamnă că, oricâtă putere de imaginație are Iahina, și are cu caru'!, cruzimea din scriitura ei este Istorie. Dacă alții au putut duce și i-au supraviețuit, oi putea-o și eu citi cu picioarele sub pilotă, prăjitura pe noptieră și pisoiul pe burtă. De altfel, am terminat cartea în două zile din vacanța de la Râușor, din martie 2024.
Ar fi culmea să acuz un creator c-o folosit prea mult negru când situația din fața sa era doar în tonuri cenușii. Sigur că putea muta accentele pe aspecte mai netede, se schimba trecutul realităților oribile prin asta? Nu există: nu cunoaștem, nu se întâmplă! Ș-apoi nimic nou în prezent. În câte colțuri ale lumii noastre, o mamă nu caută cu disperare brațe mai puternice care să-i salveze pruncul din război, sărăcie, ignoranță?
Uneori, pe canalul de crime, la finalul episodului, detectivul cu lacrimi în ochi mărturisește: nu am putut reînvia victima, dar de-a lungul procesului i-am fost vocea pe care criminalul a ucis-o. Asta simt că face și Guzel Iahina. Nu poate schimba nimic din ce a fost, nici nu-și propune, dar este vocea unor timpuri pe care uitarea le sfâșie iară și iară.
Da, este cea mai crudă dintre poveștile ei! Cu Trenul spre Samarkand, a mai urcat cinșpe trepe pe scara groazei față de Zuleiha deschide ochii și Copiii de pe Volga - cărți considerate oricum a fi suit durerea pe cele mai înalte culmi. Acum văz că le-am tot pomenit împreună. Chiar sunt legate prin multe fire, nu doar că-s născute de aceeași mamă.
- Trenul spre Samarkand de Guzel Iahina , traducere din rusă și note de Luana Schidu, editura Humanitas Fiction, 2023, 477 de pagini.
______________________
- Totul e în regulă în mine și în lume - Petronela Rotar *****
- Farmacistul de la Auschwitz - Patricia Posner ****
- Cele cinci limbaje ale iubirii pentru adolescenți ****
- Cât mai aproape de tine - Vlad Roman ***
- Îți place mai întunecat - Stephen King ****
- Cele mai frumoase poezii ale anului - Alexandru Petria ***
- Cât timp înfloresc lămâii - Zoulfa Katouh ****
- Fabrica morții - Ota Kraus și Erich Kulka ****
- Toamnă la Pekin - Boris Vian ***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu