7/31 ➤ Provocarea lunii decembrie 31 de povești pentru 31 de zile.
Pare-se că blogul meu trage a moarte, dacă nici despre cărți nu mai mi-i bucurie a scrie.
⧭ Toate celelalte volume despre care am scris sunt îngrămădite ACI și DINCOLO.
De ce astă carte
Anul ăsta am ajuns o singură dată într-o librărie cu rafturi reale. Pentru teancurile cărților necitite împrăștiate prin casă, slavă Cerului, că nici printre alea online n-am prea bântuit. Mi-am ales atunci Dumnezeu și viața de apoi ș-un roman al unui autor român pe care-l ador, Camelia Cavadia. Primul nume care mi-o atras însă atenția printre sutele de volume aliniate pe toți pereții o fost Guzel Iahina.
**** Despre a doua poveste, la trei ani după Zuleiha
Am citit Zuleiha deschide ochii în 2019. Încă-i printre cărțile de suflet ale tuturor timpurilor. Poate d-aia mi-am cocoțat așteptările pentru Volga până sus la cer. În iulie ăst an am terminat de citit al doilea roman al rusoaicei ăsteia strașnice. Încă n-am ieșit din filmul în care m-o-nlănțuit.
Un profesor se-ndrăgostește d-o elevă. Ăsta-i scandal și azi, el avea 32 de ani, ea 17, dară într-un sătuc rusesc pe vremile lui Stalin?! Gnadental îi cătunul sărac de pe Volga din care fug Bach și Klara. Nu departe se aciuează fugarii, ci pe malul ălălalt. Jakob Ivanovici Bach e profesorul de germană care botează anii ce trec nu în cifre ci după evenimentele satului: 1918 Anul Caselor Nimicite, perioada de-nceput a poveștii dusă-n până-n 1935 - 1938 Anul Veșnicului Noiembrie, Anii Peștilor și ai Șoarecilor. Iubirea de care zic este însă singurul fapt previzibil al romanului.
Am vrut să vorbesc despre lumea coloniilor germane de pe Volga – vibrantă, aparte, vie – o lume creată cândva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului. Dar este și o poveste despre cum poate o mare dragoste să nască spaime în sufletul nostru și totodată să ne ajute să le depășim.
Ca și-n Zuleiha, Iahina pornește de la un fapt istoric real: pe teritoriul rusesc a existat o colonie de germani. Ecaterina a II-a a Rusiei, de origine germanică, i-a invitat pe nemți să se stabilească pe pământurile Imperiului Rus într-o Republică Sovietică a Germanilor. În 1762, după ce l-a îndepărtat pe Petru al III-lea (alt neamț) de pe tronul Rusiei, prințesa germană Sophie Fredericke Auguste von Anhalt-Zerbst, născută în Stettin, a ocupat tronul imperial vacant sub numele de Ecaterina cea Mare. Ecaterina a publicat manifeste, invitând germanii să emigreze și să lucreze pământul în Rusia, asigurându-i că își pot menține credința religioasă, limba și numindu-i mobilizator „Copiii mei…”. Copiii mei este și traducerea literală a titlului original al romanului.
Cuprins de disperare, cel mai adesea aflat la limitele extreme ale supraviețuirii, Bach izbutește nu doar să leviteze într-o poveste de iubire cum n-o fost o alta, ci să și dea magicului realism. M-o foarte surprins direcția aceasta murakamiană de suprarealism a scriitoarei ruse. Granița dintre basm și realitatea crudă este atât de flexibilă că nici nu mai poți paria care-i una, care-i alta.
N-aș zice mai multe pentru a nu dezvălui niciun alt colțișor al teribilei vieți imaginate de Guzel Iahina pentru eroii săi. Îs 450 de pagini și pagină cu pagină nu par să se petreacă prea multe strășnicii. Când ajungi la capăt să tragi linie, rezultatul este copleșitor însă.
Greu tre să-i fi fost să scrie Volga știind că va fi continuu raportată la succesul Zuleihei. Pentru mine n-o ajuns acolo, dar cumva drumul cel nou pe care l-o deschis e-n paralel foarte aproape de primul.
Într-o noapte, Bach s-a trezit cu o senzație de ușurință incredibilă. Primul lui gând a fost că a murit. Dar nu, își simțea mâinile și picioarele, putea să miște din degete și să se tragă de vârful nasului. Totuși, membrele îi erau straniu, neînchipuit de ușoare, de parcă ar fi fost pline cu aer. Tot cu aer îi erau umplute și măruntaiele, și gâtul, și capul; până și părul părea că i se ridică ușor deasupra pernei, că nu are greutate proprie. Ceva îi părăsise corpul – ceva mare, palpabil – i se evaporase ca sudoarea de pe frunte, ieșise odată cu respirația. S-a repezit la sfeșnic și a aprins lumânarea. Și-a examinat trupul: de la degetele strâmbe, cu unghii exfoliate, ale picioarelor, până la degetele noduroase ale mâinilor cu pielea încrețită. Trupul era la fel ca înainte, dar și-l simțea altfel. Uite, aici, la ceafă, ceva îl apăsase toată viața, îl aplecase spre pământ, încovoindu-i spinarea și îndesându-i capul între umeri. Acum nu mai era. Înlăuntrul lui, foarte adânc, stătuse mereu ceva, adunându-i într-un singur ghem și intestinele, și stomacul, și ficatul, ți splina. Acum nu mai era. Toți mușchii, venele și articulațiile îi fuseseră parcă acoperite de promoroacă, cuprinse de frisoane. Acum nu mai erau. Nu mai era piatra de moară de pe ceafă. Nu mai era acul de gheață din măruntaie. Nu mai era promoroacă pe mușchi. Frica îl părăsise pe Bach. Și-și dădea seama de asta tocmai acum, în toiul nopții, cercetându-și trupul în lumina amăgitoare a lumânării. Și-a dat seama că nu se mai teme nici de consătenii lui cruzi, nici de asprii kârgâzi. Nici de foame, nici de război, nici de răufăcători fără căpătâi. Nici de pierderea femeii iubite, nici de lipsa de sens a muncii lui. Nici măcar de plecarea copiilor. (...) Și frica nu mai era. Pentru prima dată în jumătate de secol de viață. Bach a suflat în lumânare și a stat o vreme pe întuneric. Ușurința din trup era atât de neobișnuită și de stingheritoare, că ar fi preferat să primească înapoi măcar o fărâmă din frica dispărută – ca să-şi întărească cumva organele și mușchii, să le lipească laolaltă, să dea organismului său măcar puțină greutate…
Dumnezeule Mare, iertare pentru așa hal de editare a citatului!
Despre steluțe
Din cauză de prea puțină acțiune și multă repetitivitate, nenumărate descrieri kilometrice, am fost ușor dezamăgită la finalul romanului. Am acordat atunci, în iulie, scriiturii doar 4 steluțe. Astăzi, după cele 4 luni cu foarte puține alte povești gătate, noul personaj al autoarei Zuleihei încă-mi este-n preajmă. Și mai mult decât el, lumea ce i-o desenat-o Iahina m-apasă încă.
De-ar fi să steluțesc scriitura, atunci ar fi de cel puțin 5. Copiii de pe Volga e înainte de poveste, literatură. Literatură d-aia pură, de la mama ei Rusia. Fiecare pagină vrăjește nu prin pitorescul a doi eroi, nu prin cadrul cinematografic și foarte la-ndemână de-ntins aievea în fața ochilor, nu prin Iubire ca personaj de sine stătător, ci prin Scriitură.
Ș-atunci, de ce nu 5 steluțe?!
- Copiii de pe Volga - Guzel Iahina, traducere din rusă Luana Schidu, editura Humanitas Fiction, 2020, 444 pagini.
Seria 31 de povești pentru 31 de zile este orânduită astfel:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu