De ce astă carte
B. primește în fiecare lună bani pentru cărți. În noiembrie, de ziua mea, o umblat fizic prin librării în căutare de idei. O pozat o vitrină ce i-o atras atenția ș-o venit acasă pentru comandă virtuală. A doua zi de dimineață aveam cărțile la poartă și după alte trei zile le gătasem. Are un fler care mă sperie în a-mi cumpăra cărți despre care nici n-am auzit că există ș-apoi sar de cinci steluțe.
⧭ Toate celelalte volume despre care am scris sunt îngrămădite ACI și DINCOLO.
***** Despre un roman cu final neașteptat, adică despre cartea lunii noiembrie.
Povestea-i simplă. Spre deosebire de romanele speriecioase care au zeci de fire printre care să te rătăcești numa' să nu anticipezi corect criminalul, aci îs două drumuri mari și late, câteva personaje ș-altceva nu-i în meniu. Theo Faber este un psihoterapeut care încearcă tot ce-i posibil pentru ca pacienta sa Alicia Berenson să înceapă a vorbi după o tăcere de 6 ani. Alicia și-a ucis soțul Gabriel și după aceea a refuzat să mai vorbească. Deși avem acces direct la file din Jurnalul Aliciei, cel care narează faptele este medicul. Din Jurnal ni se dezvăluie dară pas cu pas viața pictoriței de pân la crimă, avea 33 de ani, și după ea. De la psihoterapeut primim celelalte informații despre viața sa personală, are 42 de ani, este căsătorit cu Kathy, în paralel cu rezultatele interacțiunilor cu pacienta tăcută.
… confundăm adesea dragostea cu artificiile – cu dramă și disfuncție. Dar iubirea reală este foarte liniștită, foarte calmă. Este plictisitoare, dacă este văzută din perspectiva dramatismului. Iubirea este profundă și calmă – și constantă.
Cum de la început criminalul este cunoscut și condamnat, ce se întâmplă în cele peste 300 de pagini de cartea fascinează?
Nu acțiunea șochează. E chiar anemică în multe momente. Mintea umană, psihologia, detaliile asupra omului sunt punctele forte ale lui Michaelides. Nu știu ce părere ar avea un specialist, chiar mi-ar plăcea s-o găsesc pe undeva, dar cartea pare a fi scrisă de un expert în ale dedesubturilor monstruoase ale minții. Zice un cititor că n-o dozat corect medicamentele, ce mai infracțiune!
Emoțiile neexprimate nu vor muri niciodată. Ele sunt îngropate de vii și vor apărea mai târziu, în moduri mai urâte.
N-am știut-o atunci, însă era prea târziu – îmi asimilasem tatăl, îl încorporasem, îl îngropasem adânc în subconștient. Oricât de departe aș fi fugit, îl purtam peste tot cu mine. Eram urmărit de un cor de furii, infernal, necruțător, toate cu glasul lui – zbierând că nu-s bun de nimic, o rușine, un eșec.
Îmi plac scriiturile cinematografice. Se adună acuș luna de când am terminat cartea, dar încă nu mi s-or șters imaginile cu tablourile, neamurile demente, casa de nebuni. Cel mai mult însă, tocmai pentru că întâlnesc foarte rar în lecturile mele, fură referirile mitologice. În primul tablou de după crimă, Alicia pictează un autoportret în culori sălbatice, care poartă numele unei legende din antichitate Alcesta. Soția regelui Admetos, Alcesta este singura care accepta să-și sacrifice viața pentru ca soțul ei condamnat la moarte să fie iertat. Este salvată de Hercule, impresionat de dragostea si sacrificiul muritoarei și este redusă la Admetos, însă alege să nu mai vorbească niciodată în viața ei. Or fi legături între Alicia și Alcesta, n-or fi, nu poci a spune.
Orice aș continua a povesti ar însemna să ridic cortina pe ici, pe colo asupra trucurilor din spatele magiei și nu voi a o face.
Despre steluțe
Am început a citi cele trei volume primite cu Pacienta tăcută. Zicea pe copertă că-i debut. Și-ntotdeauna le prefer pe cărțile de început pentru a ști pe ce poziție să-mi setez așteptările pentru eventuale următoare scrieri ale aceluiași autor. Alegere mai potrivită nici că puteam face. Romanul m-a prins complet. Câteva ore, pân nu l-am gătat, nu l-am lăsat din mână.
De nu avea finalul complet imprevizibil pe care l-o avut, nu știu câte steluțe ar fi adunat. Posibil tot 5. Nu-mi amintesc de un alt volum al cărui final să mă fi năucit în așa de mare măsură. Pur și simplu am rămas cu ochii în carte întrebându-mă: ce-o fost asta, de unde o venit, ce m-o lovit.
Un copil nu își poate urî mama, fără ca mama să-l urască mai întâi pe copil.
Și eu nici măcar nu mi-s mare fană a genului ăsta de-i zice thriller perfect. Romanului i se aplică dorința ce-o am întotdeauna după ce aflu vinovatul: l-aș reciti în căutarea indiciilor care ar fi putut să mi-l dezvăluie mult mai repede, nu pe ultima pagină.
Fain. Foarte fain. Recomand.
- Pacienta tăcută - Alex Michaelides, editura Litera, 2019, 366 pagini.
_____________________________________
Provocarea 31 de povești pentru 31 de zile este orânduită astfel:
- Bezele umplute
- Copiii de pe Volga
- Tort mov
- Tort cu nuci și ciocolată albă
- Bezele decorate
- Fursecuri cu nucă
- Cafeneaua de la capătul lumii
- Topul cărților citite în 2021
- 2021
- 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu