Despre un volum aflat în așteptare din decembrie 2023 este textul meu de astăzi. Nu mai citesc deloc, da-s multe povești din lumea cărților rămase restante.
Ce teamă-mi fu că se va alege praful. De bucuria noului președinte toată săptămâna coc bezele și mă joc cu biscuiți de nuntă.
De ce astă carte
Există două motive pentru care am citit Poarta cerului. Oricare dintre ele ar fi fost de ajuns. Întâi că Eric-Emmanuel Schmitt este unul dintre autorii mei preferați. Apoi pentru că citind primul volum al octalogiei Străbătând secolele - Paradisuri pierdute, mi-am dorit foarte mult să aflu noi vești despre Noam.
*** Călătoria prin istorie continuă
Pe scurt despre primul volum, am scris pe îndelete în textul dedicat în urmă cu o lună. Paradisuri pierdute urmărește povestea lui Noam născut acum 8.000 de ani într-un sat lacustru, în mijlocul unei naturi paradiziace. Viața lui ia o turnură dramatică atunci când o întâlnește pe Noura. Noam trebuie să înfrunte și o calamitate majoră: Potopul. Romanul explorează teme filozofice și sociale, precum relația omului cu natura, complexitatea iubirii și a familiei, progresul și impactul acestuia asupra individului, dar și raportul cu divinitatea. Eric-Emmanuel Schmitt a lucrat la acest proiect timp de peste 30 de ani, adunând informații istorice, științifice și filozofice pentru a crea o poveste captivantă și profundă.
Sunt păstrate, spre comunicare, aceleași patru dimensiuni (straturi): două planuri temporale distincte - Noam din Babel si Noam din prezent - suplimentate de două axe: istoria personală a celor dintâi oameni (viața, iubirea, provocările) și istoria generală a lumii (momente cruciale ale evoluției). Dintre toate cele patru dimensiuni – planurile temporale și axele tematice – se evidențiază firul roșu al poveștii: iubirea dintre Noam și Noura. Între trecutul mitologic și prezentul contemporan se interpune relația lor.
De astă dată, Potopul a trecut, iar Noam ajunge în lumea mesopotamiană, în orașul Babel. Nu știu de ce nu i-o zis Schmitt pe numele adevărat, Babilon. Accentul se mută de la povestea intimă a lui Noam către dimensiunea istorică și evoluția culturală. Astfel, lectura devine o incursiune profundă în istoria umanității, reflectând asupra ascensiunii și fragilității societăților.
Noam este încă uluit de orașele pe care le descoperă, de noua organizare socială și de proliferarea umană. Cred că situația se va înrăutăți… iar Noam va deveni un om care se va implica mai mult atunci când va simți că anumite valori sunt amenințate. Dar să nu anticipăm! Deocamdată, după ce și-a pierdut iubita și și-a dat seama că e nemuritor, Noam cutreieră teritoriile care au fost leagănul umanității. Și pe care, astăzi, le vedem ca pe un tărâm al conflictului, al extremismului, al sângelui. […] Ceea ce începe să transpară, în acest roman, este amplitudinea geniului uman, care creează orașe fascinante și respingătoare deopotrivă.
Ș-apăi, scenariul din volumul întâi, cu Noura dispărută, nici nu prea o lăsat mult loc pentru povestea de dragoste. Reflectorul cade acum pe regele despotic Nimrod, ce visează la un turn din care să urce direct la zei. E foarte frumoasă și complexă întreaga piesă construită în jurul șantierului. De n-aș fi fost atât de concentrată pe aflarea iubirii, și astfel dezamăgită, mare bucurie mi-ar fi fost paginile dedicate turnului.
Babel se ridica magnific în fața mea. Lumina orbitoare dezvăluia miracolul: nu era nici sat, nici oraș, era o ființă maiestuoasă, așezată în lotus, palatul reprezentând trunchiul, turnul chipul, în timp ce brațele și șoldurile se întindeau ca ziduri. Însă această ființă se adeverea a fi un pericol. Perversă, plină de meandre, manipulatoare, sufoca îmbrățișând, iar zâmbetul îi ascundea o capcană. Oricine se lăsa subjugat de ea își vedea mișcările, gândurile, într-un cuvânt libertatea, prinse în cursă. În loc să te întâmpine cu brațele deschise, Babelul te încarcera.
Omenirea evoluează imprecis, e-n continuă mișcare, fără a ajunge undeva anume, împinsă de competiție, orgoliu, geniu, megalomanie, refuzul propriilor limite. Babelul neterminat nici că va fi vreodată terminat și se va hrăni din propria dorință, fără a ajunge vreodată la bucurie.
În „Străbătând secolele”, în al doilea volum, „La Porte du Ciel”, care încă nu a fost tradus în limba română, există un element care se petrece în România, acum 4000 de ani. Vor mai fi și altele, dar încă nu vă spun care, vreau să fie o surpriză.
O pagină (hai, două), care mi-a atras atenția în mod deosebit, este aceea referitoare la un petec din România neolitică - exact informația oferită de Schmitt cu anticipație. În nesfârșitele sale călătorii, nu doar prin timp, ci mai ales prin spațiu, Noam ajunge în Masivul Piatra Craiului, unde-l întâlnește pe Zalmoxis. Fiindcă nu cred că Eric-Emmanuel Schmitt a încurcat epocile, mă gândesc că l-a plasat pe zeul geto-dac din antichitate în era Mesopotamiei doar pentru a bucura cititorii din România. De altfel, din întreaga carte, scriitorul a ales să o promoveze la noi tocmai cu această referință la Piatra Craiului, care totuși este minoră în cadrul volumului ce depășește 500 de pagini. Mi-s tare curioasă, dar n-am cum afla. Poate-i scriu chiar lui Eric-Emmanuel Schmitt, de fu întâlnirea fictivă dintre Noam și Zalmoxis o alegere literară menită să adauge un element suplimentar de interes, pentru cititorii din România sau doar bat câmpii.
Însoțit de câinele meu, am plecat așadar în pelerinaj pe muntele Kogaionon. Acesta era situat într-o regiune cu climat temperat, în sudul a ceea ce avea să fie numit mai târziu Munții Carpați. Toate nuanțele de verde se arătau în acele văi, verdele gălbui al câmpurilor, verdele crud al câmpurilor proaspete, verdele brun al mușchiului, verdele întunecat al brazilor, verdele-albăstrui al vârfurilor din depărtare, pe versanții stâncoși, calcarul alb se adăuga nuanțelor cenușii de o asemenea delicatețe, încât aceștia deveneau atrăgători în loc să înspăimânte.
Într-o Mesopotamie forfotitoare, Noam trece prin grele încercări iară. Nu i se schimbă nici dușmanii, nici misiunea din primul volum: fratele vitreg cu tot neamul său și Noura. Este însă mult mai prezentă îndeletnicirea sa de tămăduitor, că tot ziceam la primul volum cât de mult seamănă Noam cu splendidul Laur al lui Evgheni Vodolaskin.
După spusele locuitorilor, ultimul etaj constituia un spațiu pătrat, gol, cu un pat din piatră pe care se odihnea zeița Inanna. Nu vreo curiozitate sacră m-a împins până acolo, doream doar să profit de punctul de observație care domina panorama pentru a-mi stabili itinerariul. E de mirare poate indiferența mea religioasă: nu-mi prea păsa de zeii și zeițele de pe Tărâmul Apelor Blânde și le sfidam interdicțiile fără nici o teamă. Peste ani, sunt și eu mirat… În realitate, nu mi-am imaginat niciodată cosmosul fără existența zeilor, a demonilor, a spiritelor, însă purtam cu mine zeitățile mele. Anii în care am tot umblat prin lume nu mi-au pus niciodată sub semnul întrebării credințele, mai ales că nu prea intram în contact cu sătenii, trăind în sânul naturii după preceptele din copilărie. Sosirea în această câmpie aluvionară m-a derutat și mai tare, în primul rând pentru că aici sălășluiau alți zei, și-apoi pentru că acești zei aveau altă însemnătate. Îi dăruiseră din plin pe oameni: le oferiseră străzile, canalele, arhitectura, scrisul; le întemeiaseră orașe pe care le protejau; reușiseră să facă mii de indivizi să își lase baltă îndeletnicirile zilnice și să intre în serviciul lor – preoții și preotesele care nu mai cultivau pământul și nici nu mai creșteau animale. Pe scurt, au construit o civilizație asupra căreia domneau spectaculos. Zeii tinereții mele rustice erau prezenți, dar discret, urzind țesătura naturii; zeii din această regiune creaseră o lume în care tronau, deasupra regilor, reginelor, prinților. Am ales să-i ocolesc și să le scap, strecurându-mă în acest univers cu intenția de a-l părăsi de îndată ce o voi fi recuperat pe Noura.
În primul volum n-am fost impresionată de Noam, nici măcar după ce am aflat că este copia fidelă a lui Eric-Emmanuel Schmitt. La fel, nici pe Noura n-aș include-o într-un top al preferințelor din rândul personajelor feminine. Dintre bărbați, în Paradisuri pierdute mi-a atras atenția Tibor, tatăl Nourei, care nu lipsește cu desăvârșire din Poarta Cerului. Cred că toate voturile mele, la începutul poveștilor, le-aș oferi lui Barak, unchiul lui Noam. A izbutit Schmitt, în primele două volume ale epopeii, să creeze personaje complexe, foarte diferite, neuitabile, chiar de-s cu apariții episodice la scara celor 5000 de pagini pe care le intenționează pentru saga sa.
De-ar fi să-mi mai amintesc ceva despre Poarta cerului, ar fi puterea copleșitoare a cărții de film, mult mai intensă decât în primul volum. Or poate că doar scenele sunt mai spectaculoase, iar oamenii mai remarcabili. Sunt multe cadre detaliate care rămân cu tine și după ce cartea e gata.
Despre steluțe
Am observat că cititorii au oscilat în evaluările lor între trei steluțe și cinci. Eu am fost decisă pe trei steluțe, raportându-mă la magia primului volum. Poarta cerului m-a repurtat, datorită talentului lui Schmitt, într-o lume biblică pe care o știam bine din Vechiul Testament. Și de astă dată există personaje puternice, care nu știrbesc cu nimic din strălucirea lui Noam, însă povestea șchiopătează. Un nou volum marchează o nouă etapă în relația dintre Noam și Noura, parcă insuficient dezvoltată, prea nelegată. Ceea ce fusese construit cu atenție (pe îndelete) în primul volum aici a lipsit cu desăvârșire. Uf, taman amu mi s-o cășunat pe povestea de iubire, tocmai când scriitorul a ignorat-o!
Pentru a respecta munca titanică a cercetării și înglobării atâtor informații, sper să reușesc la următoarele lecturi să-mi ajustez așteptările. Autorul n-o promis o telenovelă, deși în multe părți o luat-o pe calea filmelor bombastice.
Mă amuz întrebându-mă: dacă primul volum l-am citit în trei luni, al doilea în patru, e corect că pentru numărul opt o să am nevoie de 10 și astfel întreaga epopee o voi găta în 52 de luni?! Eroare, eroare! La al doilea volum m-am oprit în urmă cu doi ani – îi adaug, îi scad? Ș-apăi, cine știe când îi vine rândul celui cu numărul trei.
- Poarta cerului de Eric-Emmanuel Schmitt, traducere din franceză Doru Mareș, editura Humanitas Fiction, 2023, 524 de pagini.
- Totul e în regulă în mine și în lume - Petronela Rotar *****
- Farmacistul de la Auschwitz - Patricia Posner ****
- Cele cinci limbaje ale iubirii pentru adolescenți ****
- Cât mai aproape de tine - Vlad Roman ***
- Îți place mai întunecat - Stephen King ****
- Cele mai frumoase poezii ale anului - Alexandru Petria ***
- Cât timp înfloresc lămâii - Zoulfa Katouh ****
- Fabrica morții - Ota Kraus și Erich Kulka ****
- Toamnă la Pekin - Boris Vian ***
- Trenul spre Samarkand - Guzel Iahina ****
- Hoțul cinstit - F.M. Dostoievski ****
- Vindecarea copilului interior - Stefanie Stahl ****
- Nopți albe - F.M. Dostoievski ****
- Chiajna din Casa Mușatinilor - Simona Antonescu *****
- Un strop de sânge - Stephen King ****
- Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan - Octavian Soviany ****
- Băiatul Echo - Matt Haig ***
- Crima imperfectă - Dan Antonescu ****
- Rivala - Eric-Emmanuel Schmitt ****
- Vegetariana - Han Kang *****
- Cale spre bunătate - Teofil Părăian ***
- Revolta celor răi - Danielle Paige ***
- Paradisuri pierdute - Eric-Emmanuel Schmitt ****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu