Zambetania: CEA MAI FRUMOASĂ IUBIRE A LUI DON JUAN

În vacanța de două săptămâni din februarie mi-am cărat trei volume. Cea mai neinspirată dintre alegeri a fost Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan - așa gândeam atunci. Cum de m-am sucit azi?

De ce astă carte

După ce m-am întâlnit prima dată cu scriitura lui Octavian Soviany în Casa din strada Sirenelor (AICI am scris despre ea), mi-am cumpărat spre lămurire un alt volum recomandat de cititori. Cu o reducere de 5%, am prins în ianuarie cartea și am cuprins-o în coletul în care am îngrămădit, de toți banii - bugetul lunar pentru cărți de 200 de lei - și Haruki Murakami, și Petronela Rotar, și Irvin Yalom, exact dragostele mele cele mari.

Din păcate, n-am fost deloc atentă la conținutul cărții. Mi-am notat titlul și l-am comandat. Nu este romanul lui Octavian Soviany, acesta doar a selectat, adunat și tradus zece nuvele franceze. Uf, prima dezamăgire, cea mai mare!

Am hotărât să las articolul așa cum l-am scris din prima. N-ar fi întâia dată când propriul text mă lămurește despre o carte pe care am citit-o și mă răzgândește de la evaluarea modestă oferită la cald, în timpul lecturii.

**** O antologie a vieților lipsite de iubire.

Până îmi adun câteva gânduri, mă amuz recitind pe fișa de lectură că, pentru AI, cartea asta e scrisă 100% de Marin Preda. Îmi și imaginez că între splendidele imagini cu Nicolae scuturat de friguri și Ilie prăbușit sub năpasta vieții, Marin Preda a scris despre fantome nefericite și păsări stigmatizate. Și pentru că nu mi-am putut abține curiozitatea, exact astă temă i-am dat-o: AI, ești Marin Preda, scrie despre vampiri! Răspunsul său m-o uns pe suflet: în acest moment, în literatură, artificialul nu poate înlocui omul. N-aș paria pentru câtă vreme.

Își drese glasul și privi spre fereastră. Satul dormea, dar liniștea avea greutatea unei pietre uitate. În mintea lui răsărea aceeași întrebare: de ce toate poveștile oamenilor sfârșesc, mai puțin a lui?

Pe prag apăru Petrică, flăcăul lui Nae din vale, cu privirea aia mare, care șoptea frică și foame.

— Ce-i, băiete? întrebă vampirul.

Petrică nu scoase un cuvânt, dar el înțelese totul: foamea aceea tăcută, care cere și în același timp rănește, și frica – mai veche decât lumina becurilor chioare din sat.

La întrebarea despre cum aș scrie eu despre vampiri, răspunsul AI este atât de savuros, încât îl voi publica într-un text separat, în zilele următoare.

Ca să mă întorc la cartea zilei, voi începe cu sfârșitul: nu fură deloc pe placul meu textele alese. Când recitesc opinia antologatorului publicată pe ultima copertă, mă-ntreb de-i vorba despre același volum ori un altul.

Legenda unui castel bântuit, istoria unui paricid, povestea unui conflict între conștiință și datorie, misterul unor crime în serie, clasica povestire cu vampiri sau memoriile apocrife ale unui mierloi, toate acestea au în comun (indiferent că e vorba de relatarea descărnată a lui Stendhal sau de stilul luxuriant al lui Barbey d’Aurevilly) același apetit pentru insolit sau senzațional și mai cu seama aceeași plăcere de a povesti pe care, din fericire, proza contemporană pare să și-o fi regăsit după decenii și decenii de experimentalism. Aceasta este una dintre mărcile distinctive ale nuvelei franceze din secolul al XIX-lea, iar întoarcerea, admirativă și nostalgică, la câțiva dintre marii maeștri ai genului este totodată întoarcerea la vârsta de aur a narațiunii. Cu acel sentiment de pietate pe care ni-l trezesc mereu monumentele venerabile ale literaturii. (Octavian Soviany)

Mda, mi-s confuză, căci taman venerabilul mi-o scăpat. Cel mai mult m-o derutat eticheta nuvele de dragoste. În capul meu suna a dulcegării romantice. Ș-am primit doar laturile întunecate și devoratoare: omoruri familiale, gelozie și răzbunare, violență și distrugere. Cum de aceste perspective crude și realiste nu m-au încântat, îmi explic doar prin faptul că îmbătrânesc, altă explicație nu există! Cândva aș fi adorat atâta otravă a iubirii.

Dacă de la fiecare dintre cele zece povestiri aș alege ce mi-a plăcut mult, aș putea încropi un text care să depășească media celor trei steluțe. Parcă fură lucrări or făr de cap, ori făr de coadă. Arată a selecții de fragmente din opere mai mari, când e firesc ca tabloul final să nu mai conțină toate piesele. Așa or fi fost gândite de mama și de tata lor. De tata, căci femei nu-s pe acolo deloc.

Bilete CFR pentru Tecuci și Bacău am păstrat în carte din timpul lecturii. M-o chinuit însă și la sat cam în toate serile Don Juan. Îmi place atât de mult să citesc pe tren, de nici nu mai contează că scriitura nu-i de cinci steluțe pline. Și pentru că nu am mai povestit de mult despre botezul unui titlu de carte: i-am zis Digei, de la Don Juan, exact așa cum Waze pocește orice Drum Județean în Digei. Măcar din pricina numelui ăsta nou, n-o voi uita prea curând și nici prea tristă nu voi fi.

*** Prima dintre povestiri este Ines de Las Sierras, publicată în 1837 de Charles Nodier. Trei tineri ofițeri în drum spre regimentul lor ajung să petreacă o noapte de Crăciun într-un castel, despre care se povestește că este bântuit. Castelul devine scena unor evenimente misterioase, legate de o tânără ucisă de soțul ei. Aceasta revine în noaptea de Crăciun a fiecărui an pentru a retrăi ultimele momente ale vieții sale.

...nu mi-ar fi greu să-ți demonstrez că diavolul de care te temi nu este decât o sperietoare a băbăciunilor, născocită, în folosul călugărilor, de vreun băutor răutăcios de agheasmă, dar o să-ți explic asta pe larg când vom cina, căci am stomacul prea gol și gura prea uscată pentru a susține cu succes la ora asta o discuție filosofică.

M-a prins foarte tare prima parte a născocirilor lui Charles Nodier, despre care nici n-am auzit pân acum. Jumătate dintre autori îmi sunt necunoscuți. Misterul și tensiunea, deși nu la ritmuri prea intense, starea emoțională a personajelor neliniștite și, mai ales, tabloul întunecat al castelului bântuit, vremea mohorâtă și dansul luminilor cu umbrele, m-or captivat.

Însă, când o apărut supranaturalul și i s-o mai adăugat și iubirea, siropoșenia adunată fu prea mult pentru simțul meu. Am fost dezamăgită, de parcă din spectaculoasa și înfricoșătoarea aventură a unor personaje terifiante o rămas doar degetele unui copil, care se joacă cu umbrele lor pe un perete alb. Mi-am notat că, de n-aș fi citit toate rândurile, suspansul astfel nediluat m-ar fi cucerit definitiv.

*** Cea de a doua povestire este scrisă de Stendhal și se numește Familia Cenci. Deși este prezentată cu mențiunea de a fi fost publicată postum în 1855, AI susține că a apărut inițial într-o revistă în anul 1837. Naiba-i mai știe! Cert este că povestirea a fost inspirată de evenimente reale - istoria tenebroasă a unui paricid din Italia secolului al XVI-lea.

Povestea adevărată a familiei Cenci din Roma este una întunecată și tragică. Contele Francesco Cenci, capul familiei, era cunoscut pentru cruzimea și abuzurile sale asupra soției și copiilor săi (în număr de șapte), în special asupra fiicei sale, Beatrice. După ani de suferință, Beatrice, împreună cu mama sa vitregă și frații săi (trei dintre ei), a complotat pentru a-l ucide pe Francesco. Crima a fost descoperită, iar întreaga familie a fost executată pe 11 septembrie 1599.

Cică stilul fu auster și lipsit de floricele retorice. L-am notat cu două steluțe, căci de multă vreme n-am mai citit pagini atât de umflate și de goale. Acțiunea, care n-aș zice că-i musai meritul autorului, am urcat-o până la patru steluțe. Finalul o fost ușor aiuritor, pentru un adevăr simplu: au fost condamnați la moarte și executați. Nu voi dezbate dilema victime sau criminali, voi scrie doar răspunsul meu: victime și criminali.

De încheiere: Papa Clement al VIII-lea a jucat un rol crucial în executarea familiei Cenci. Deși publicul a simpatizat cu Beatrice și familia sa, Papa a refuzat să le acorde clemență. Această decizie a fost influențată și de dorința sa de a menține ordinea și autoritatea, dar și de faptul că proprietățile familiei Cenci au fost confiscate și au ajuns în mâinile familiei papale după execuție.

Îi împărtășea acestei sărmane fete o erezie înfricoșătoare, pe care abia îndrăznesc s-o pun pe hârtie, spunându-i că, atunci când un tată concepe cu propria-i fiică, copiii care se nasc sunt obligatoriu niște sfinți și că toți marii sfinți venerați de biserică au fost zămisliți în felul acesta, avându-și drept tată bunicul matern.

**** Antologia continuă cu Laurette sau Pecetea roșie, publicată în 1835 de Alfred de Vigny. Este unul dintre textele la care am regretat că a trebuit penalizat (din cauza finalului lălăit). Cele mai mari emoții aici or fost cuprinse. Ce va alege un marinar (parcă bătrân) între datorie și sentimentele personale față de un cuplu tânăr și amărât? Pare-se că povestea a fost inspirată de experiențele autorului în armată. Abia aici o apărut o iubire mai curată. Nu-i cu subiect și predicat pură, lasă loc suficient pentru boală, dar conține multă duioșie, pe lângă tot atâta cruzime.

*** Un episod din timpul Terorii de Balzac. AI are iară alte informații despre certificatul de naștere al textului, afirmă că e datat 1830. Nota din volum face referire la anul 1842. Povestea urmărește două călugărițe și un preot care trăiesc ascunși după execuția regelui Ludovic al XVI-lea, în timpul Regimului Terorii (1793-1794). Perioada a fost marcată de execuții în masă și de utilizarea ghilotinei ca simbol al justiției revoluționare. Un străin misterios le cere celor trei să țină o slujbă pentru sufletul regelui. Într-un final dramatic, se dezvăluie că acest străin este chiar ... Nu știu cum de nu m-o prins Balzac: violență are, tragism, vinovați. Puterea credinței cred că m-o încurcat olecuță.

*** Dulapul de acaju de Alexandre Dumas - o narațiune polițistă. Nu zic că nu fu, are cadavru și căutarea vinovatului, dar atât de puțin pentru simțurile mele tocite în anii petrecuți pe canalul de crime. De-aș face un clasament al celor zece povestiri, pe domnul Dumas l-aș exila la coada cozilor.

**** Urmează a doua povestire evaluată cu patru steluțe. Așa mi-i de ciudă că ceva (nu-mi mai amintesc ce, nu deznodământul sigur) o scârțâit și că nu am urcat-o pân la cinci. Venus din Lille de Merimee (1837) - o nuvelă fantastică. Parcă am vizionat un film tragic, cu mister, obsesie, supranatural, destin sfâșietor. E atât de fină granița dintre real și paranormal, de juri că-s toate bazaconiile firești. M-am amuzat vizualizând-o pe Venus în splendida grădină a lui Stephen King din Shining și făcând pereche întunecată cu Jack Torrance. Doar privirea nebună a lui Jack Nicholson a lipsit povestirii.

Povestea începe cu descoperirea unei statui antice de bronz reprezentând-o pe Venus, care pare să fie învăluită de o aură misterioasă. Naratorul, un arheolog, ajunge în oraș pentru a studia ruinele locale și devine martor la evenimentele ciudate care încep să se desfășoare. Statuia pare să aibă o influență malefică, iar lucrurile iau o turnură dramatică în timpul nunții fiului gazdei. Supra suspans, minunată scriere!

**** Emilie apare la numărul 7. A fost publicată în 1854 de Gerard de Nerval. O adevărată telenovelă clasică: vremurile sunt tulburi, un el și o ea se iubesc, iar un adevăr omis îi va despărți or ba? Povestea e previzibilă și dulcegăroasă, însă personajele sunt bine construite, acțiunea are ritm bun, nimic în plus și nimic în minus. Pentru departajare, a fost peste cel puțin patru dintre povestiri, datorită dezvoltării narative în buclă.

**** Antologia continuă cu textul care dă numele volumului și care a fost publicat de Barbey D'Aurevilly în 1874. Și pe aici am mai intuit câteva elemente, dar un Don Juan interogat de o duzină de femei despre cea mai frumoasă iubire a sa, nu-i chiar prin toate cărțile. Mai e loc de surprize în cazul lui Digei? Pe care dintre fețe i-o vom descoperi de astă dată? Cine fu nașul Seducătorului? Surprize, surprize!

***** Am ajuns la singura nuvelă, Istoria unui mierloi alb de Musset, căreia i-am acordat cinci steluțe. I-aș fi bunghinit și ei multe neajunsuri (mai ales finalul), însă tare m-o mai durut inima pentru pocitanie pe întreaga călătorie. Fabula a fost publicată în 1842.

Un pui de mierloi alb se confruntă cu respingerea și neînțelegerile din partea celor din jur, în principal din cauza culorii sale atipice și a vocii, atât de diferite de ale semenilor săi. Pe măsură ce narațiunea se desfășoară, mierloiul alb încearcă să-și găsească locul în lume. Reușește să-și păstreze autenticitatea? Atrage pe cineva faptul că este diferit? Ce de prețuri plătim pentru a nu fi diferiți ș-apoi tot pe atâtea pentru a deveni unici!

**** Am ajuns, slavă!, la ultima povestire. Moartea îndrăgostită, publicată de Gautier în 1836, este încă un text fantastic, de astă dată cu vampiri.

Un preot se îndrăgostește de o vampiroaică, iar acest lucru nu este deloc un mister. De mă-ntrebați pe mine, nu-i cu emoție nici cine va învinge dintre dorința carnală și credința spirituală. Deh, n-am prea mulți dumnezei pe care să pariez. Sacrificiu, ispită demonică, altarul credinței, ce galerie de personaje spectaculoase!

Am tot completat anul publicării fiecărui text pentru că de n-ar fi fost stilul de scriere (greoi, cu detalii esențiale lipsă și plin de umplutură inutilă - nu că ar fi dispărut modul acesta de scriere, ci doar pentru că eu îl asociez altor epoci), temele abordate acum 200 de ani nu diferă cu nimic de cele ale prezentului: sisteme politice nefuncționale, trădători, inechitate, sărăcie, lupta pentru putere sau conflictele morale. Natura umană și problemele fundamentale rămân aceleași, indiferent de anul din calendar. Citind acum Băiatul Echo (despre un robot umanoid din 2200), aș paria că Matt Haig n-a greșit prea mult bazându-se pe aceleași realități. Atâtea eforturi sunt investite în progresul tehnologic, îmbunătățirea condițiilor de trai și creșterea speranței de viață, iar toate acestea sunt realizate cu succes. Și totuși, după 2000 de ani, rămânem primate sub atât de multe aspecte.

Pentru că trebuie să mă și opresc, să mai spun și că devine interesant să găsesc într-un singur volum genuri atât de diferite: fantastic, polițist, aventură, istoric or psihologic.

Despre steluțe și lipsa lor

Nu știu de starea mea sufletească a determinat modul în care am receptat cartea, căci am citit-o atât în momente de mari conflicte familiale, cât și în blândețea din casa bunicii. După dezamăgirea inițială că nu mă voi întâlni cu personaje născocite de Octavian Soviany, n-am mai avut alte așteptări. Nici nu mai pomenesc că cei doi titani ai adolescenței mele, domnii Balzac și Dumas, fură de nerecunoscut.

Pentru cele câteva fragmente care m-or cucerit (nu deplin), îs recunoscătoare că nu sunt dotată cu butonul de a renunța la o lectură înainte de final, oricât de trudită ar fi înfăptuirea ei.

Îmi amintesc amuzată că era ultima zi de vacanță și că mă cuprinsese disperarea, căci mai erau multe pagini necitite din cartea aceasta, ultima. Printr-o minune dumnezeiască - de fapt, întârzierea lui B. pe dragele drumuri ale patriei - am izbutit s-o gat târziu în seară, cu vreo cinci minute înainte de sosirea lui și de închiderea oficială a huzurului.

Am citit greu cartea - două săptămâni am trudit la ea și bineînțeles că am dat vina pe autori. În capul meu, pariasem pe trei steluțe. Mare mi-a fost mirarea, când am verificat notele acordate fiecărei povestiri în parte, să descopăr că dintre cele 10 doar patru au luat trei steluțe, cinci patru steluțe și una dintre ele nota maximă. Până nu am scris despre fiecare nuvelă în parte, nu s-a făcut deloc lumină. Ciudat experiment, chiar de nu-i trăit acum prima dată.

Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan: antologia nuvelelor franceze de dragoste din secolul al XIX-lea, selecție, traducere și note de Octavian Soviany, editura Paralela 45, 2018, 335 de pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte 420 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2025 este AICI.

______________________

În 2025 am mai scris despre:

luni, 17 martie 2025

CEA MAI FRUMOASĂ IUBIRE A LUI DON JUAN

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu