De ce astă carte
M-am bucurat mult când am aflat despre proiectul monumental al unuia dintre autorii mei preferați: scrierea unei opere în opt părți despre istoria umanității - ciclul Străbătând secolele. 5000 de pagini pentru proiectul unei vieți (magnum opus), după cum mărturisește Eric-Emmanuel Schmitt. Poate că așa vrea să se răzbune pentru acuzațiile că publică multe broșurici — mă gândesc amuzată.
De când am început să scriu „Străbătând secolele”, mi-am impus o disciplină strictă. Încep la ora 9 dimineața și continui până la 8 seara.
În opt luni a scris Paradisuri pierdute, presupun că respectând programul de lucru de 11 ore. Mămăiță!
**** Primul volum despre istoria umanității ca o tragedie continuă
Ce surpriză – am pierdut (iară) fișa de lectură a cărții! Ce n-am rătăcit, sunt cele două bilete CFR, care-mi amintesc că, la final de iulie 2023, am mers la bunica pentru aniversarea lui 99. Chiar de lipseau biletele, aș fi recunoscut după pozele făcute cărții, locul în care am citit-o. Romanul, sprijinit pe lada cu lucrurile de moarte ale bunicii, m-a teleportat în săptămâna dogoritoare, pe așternutul aspru, lângă celelalte două volume, despre care am scris doar în legătură cu Destăinuirile unui exorcist. Musai să povestesc și despre șocul numit Jurnalul lui 66.
Străbătând secolele este un ciclu romanesc ambițios al lui Eric-Emmanuel Schmitt, proiectat să cuprindă opt volume ziceam. Lucrarea explorează istoria umanității printr-o combinație de ficțiune captivantă și reflecții filozofice. Primul volum - Paradisuri pierdute introduce protagonistul, Noam, un personaj nemuritor. Noam trăiește într-o lume primitivă, într-un timp mitologic, la începuturile umanității. Romanul îl înfățișează în căutarea identității și a sensului vieții, într-o societate în care oamenii descoperă natura, spiritualitatea și primele structuri sociale.
Al doilea volum - Poarta cerului continuă povestea în Babilon, în jurul Turnului Babel și aduce în prim-plan direcții noi: scrisul, arhitectura, astronomia. Schmitt îmbină evenimente istorice, mituri și ficțiune pentru a crea o panoramă amplă a civilizației mesopotamiene.
Pân acum am achiziționat toate cele patru volume publicate și doar primele două titluri le-am citit, în 2023. Poate propriul text mă va trimite și la restul.
Eric-Emmanuel Schmitt descrie Paradisuri pierdute ca fiind începutul unei aventuri literare unice, care explorează istoria umanității printr-o poveste captivantă. Romanul îl are ca protagonist pe Noam, un personaj nemuritor, născut acum 8.000 de ani într-un sat lacustru, în mijlocul unei naturi paradisiace, undeva pe lângă Marea Neagră, în ceea ce astăzi este Ucraina. Noam descoperă dragostea prin fascinanta Noura, dar este împins în istorie de o calamitate majoră: Potopul.
Schmitt folosește această poveste pentru a formula întrebări filozofice și sociale profunde, cum ar fi legătura noastră cu natura, complexitatea relațiilor de familie, avantajele și dezavantajele progresului și raportul cu divinitatea. Prin personajele sale, autorul explorează teme universale cu o umanitate profundă și captivantă. O călătorie fascinantă prin timp, care îmbină aventura cu reflecția profundă asupra condiției umane.
Într-adevăr, cred că am început să scriu tocmai pentru că mama mea a murit și mi-am dat seama cât de scurtă e viața și că, poate, nici eu nu voi mai avea destul timp la dispoziție. Moartea ei a servit ca un fel de catalizator pentru a mă consacra total acestui proiect la care am visat de la vârsta de 25 de ani. Știu, desigur, că ea nu va ajunge să citească această carte, dar am scris fiecare pagină gândindu-mă la ea, am lucrat la fraze așa cum îi plăcea ei să lucrez.
Eric-Emmanuel Schmitt a menționat că ideea pentru seria La Traversée des Temps (Străbătând secolele) i-a venit acum 40 de ani, când avea doar 25 de ani. Totuși, la acea vreme, nu se simțea pregătit să o realizeze. Într-un interviu din 2021, a declarat că acest proiect a devenit o „misiune de viață” și că a lucrat pentru a se pregăti să-l scrie. Cu trei ani înainte de publicarea primului volum, a simțit că totul era „matur” și „pregătit” pentru a începe. Eu din asta am înțeles că a adunat atâta amar de viață o cantitate impresionantă de informații despre evenimente istorice, concepte filosofice sau culturale, precum și detalii despre natură și civilizație - toate pentru a adăuga context poveștii. Această muncă enciclopedică este integrată în lucrare prin note de subsol semnate chiar de autor.
...în toată această perioadă am scris multe cărți, piese de teatru, am făcut filme, am călătorit, dar aveam o viață secretă în care pregăteam acest proiect, citind cărți de istorie, de știință, de medicină, de spiritualitate și religie.
Să ne-nțelegem: nu și-a concentrat toată activitatea doar pe seria Străbătând secolele. A continuat să publice diverse opere în paralel cu munca la această saga literară ambițioasă, care necesită o documentare și o pregătire foarte amplă. Mi-ar fi plăcut accesul la alte informații din interiorul trudei, dar n-am cumpărat un volum care să conțină Jurnalul de scriitură (nici nu știu de există) și tre să caut interviuri pentru a mă dumiri. Am găsit unul foarte interesant pe YouTube pentru Euronews, dar sunt mai multe în mass-media românești.
Am numit cartea „Paradisuri pierdute” pentru că eu cred că am pierdut relația cu natura pe care o aveau strămoșii noștri, care erau mai puțin numeroși într-o natură foarte bogată. Strămoșii noștri se considerau animale printre alte animale, ființe vii printre alte ființe vii. Se bazau pe credințele lor animiste, pentru ei peste tot existau spirite, nimfe, demoni, genii. Totul era animat și, prin urmare, nu existau privilegii umane. Astăzi, gândim exact contrariul. Credem că suntem singurii care avem conștiință în această lume și, dintr-o dată, ne considerăm stăpâni și posesori ai naturii pe care am aservit-o.
Construcția romanului complicat e simplă - două planuri temporale distincte: Noam din vremea Potopului si Noam din prezent. Am stabilit deja că Noam e un Adam, unul dintre primii oameni ai Pământului. Cele două planuri sunt suplimentate cu două axe: istoria personală a celor dintâi oameni (viața, iubirea, provocările) și istoria generală a lumii (momente cruciale ale evoluției). Dintre toate cele patru dimensiuni – planurile temporale și axele tematice – se evidențiază firul roșu al poveștii: iubirea dintre Noam și Noura. Între trecutul mitologic și prezentul contemporan se interpune relația lor. Rămâne de descoperit întregul parcurs: suișurile și coborâșurile, rezistența legăturii, impactul vremurilor asupra celor două destine.
Mă simt apropiat de Noam, în primul rând pentru că este curios și are o dorință enciclopedică de a cunoaște lumea. Așa am fost întotdeauna și eu. M-au interesat acele cunoștințe care nu sunt ierarhizate. Faptul că știi să faci pâine sau cunoști metafizica lui Heidegger și Kant este la fel de important. Pentru mine nu exista superioritate. În al doilea rând prin faptul că Noam are mai multe întrebări decât răspunsuri. Este un spirit care caută și are puține certitudini, gândește mereu și este îndrăgostit. Acest lucru este la temeiul vieții sale.
La Yuval Noah Harari mi-o fugit de multe ori gândul călătorind prin istoria propusă de Eric-Emmanuel Schmitt. De parcă ar fi luat lucrările celebrului istoric israelian (în principal Sapiens), le-a încorporat povestea primei familii a lumii și le-a tradus în splendidul său limbaj beletristic.
Și dacă tot am început cu referințe: mi-a plăcut mult Tibor, vraciul, tatăl Nourei. L-am suprapus peste imaginea pe care o aveam despre Laur, vindecătorul lui Evgheni Vodolaskin. Acum, de mă gândesc, Laur e puțin și din Noam – nu doar pentru că ambii sunt călători printr-un timp făr de capăt. Ș-apoi, e știut că suntem așchii din oamenii pe care-i adunăm în jurul nostru. Printr-o logică simplă, dacă Tibor seamănă cu Laur, iar Noam are ceva și din Tibor, pe cale de consecință, rezultă că și Noam cu Laur se intersectează.
În preumblările noastre, Tibor mi-a dezvăluit o dimensiune nemaipomenită a naturii, care se dovedea cu mult mai bogată și mai complexă decât aș fi bănuit. Mai înainte, știam că Spiritele erau cele ce domneau, Spiritul Lacului, Spiritul pârâului, Spiritul vântului, Spiritul furtunii și rămăsesem cu o spaimă larvară față de ele. Înțelept remarcabil, magician subtil, cunoscător abil al puterilor spirituale, Tibor m-a învățat că spiritele se ascundeau în fiecare arbore, în fiecare piatră, în fiecare plantă și că ne veneau în ajutor dacă le înțelegeam. M-a învățat să descifrez universul.
Pentru că tot am pomenit raiul (special am ales să termin Paradisuri la bunica) în care mi-am petrecut lectura și am pozat cartea, despre cele trei cadre: stiva de lemne – se vru doar un simbol pentru Noaptea în care am ars a Alexandrei Furnea (nici nu știu acum cât de potrivită alegere, doar cât scriu asta un tremur de groază mi-a traversat corpul). Lada de moarte, despre care deja am povestit. Și, ultimul cadru – poate cel mai puternic – leagănul aninat de mărul bătrân din fața casei, exact ca în toată copilăria mea. Tre să verific; poate că el a apărut târziu, dar primul lucru pe care-l asociez cu bunica este statul în leagăn, cu capul mult plecat pe spate, cerul întreg deasupra și vocea nepoțelului meu, acum vreo 13 ani, când a șoptit: E prea frumos aici, să nu mai plecăm niciodată. Nu împlinise doi ani. Și vântul, mirosul bulgărilor albi înfloriți, cadrul bunicii (Hieroaica) lovind cu zgomot aleea - toc, toc –, ligheanul cu gogoși dolofane, Flocea care nu murise la inundații și anii și lumea...
Am primit răspunsul. Mi-a sosit în amintire aievea, doar pentru că m-am reîntors cu plin în anii ăia: primul leagăn a fost muți ani în grădina din spate, chiar în capătul ei, sub un nuc mare. Tare mai era departe atunci. Acum doar deschizi o poartă, traversezi curtea micuță a găinilor (și ea odinioară uriașă) și intri în grădina de legume (pârloagă de mulți ani, de când bunica nu a mai putut-o munci). Din doi pași ești sub nuc. Ce mici îmi erau pașii atunci și cât de mari trăirile. Ne facem mari și lumea ne rămâne mică, ne este însă reazăm tot clipa în care ne era nesfârșită.
Crezul lui Schmitt că omenirea avansează tehnologic, dar moral ba, este cred esența lucrării sale capitale. Tragediile există și nu vor înceta doar pentru că le ignorăm – e musai să învățăm a le accepta. Altă cale nu există pentru umanitate decât să se iubească: și când toate-s cu susul în jos și când prostia primează inteligenței, conflictul pacea. Un Matt Haig mai profund, nu atât de popularizator și lejer filosofic în coordonate, este manifestul lui Smith pentru vremurile noastre. Să iubești umanitatea ca un efort de gândire, ca răspuns la rău, nu neapărat ca acțiune în numele binelui, știut fiind că omul își este suficient pentru propria apocalipsă - nu mai ne ascundem în spatele zeilor atotdistrugători.
În general, violența rămâne ceva trecător. Ținând de momente de criză. Dacă perseverează, e întreruptă de moarte. Desființând totul, aceasta din urmă pune capăt, dacă nu violenței, cel puțin suferințelor generate de violență. În fond moartea ține de panoplia fericirii, tot așa cum supraviețuirea de cea a torturării.
Paradisuri pierdute a însemnat pentru mine un debut fulminant. M-au atras personajele pline de lumini și umbre, întregul univers de emoții în care le-a plasat Schmitt. Un Schmitt neimplicat, ca întotdeauna, în judecarea personajelor sale. Sunt și teroriști și dictatori, dar nu-i niciunul pe lista rușinii, la fel cum mamele eroine sau rudele curajoase nu-s pe vreun podium din piața centrală. De aceea am trecut imediat la volumul următor – Poarta cerului. Acolo însă, accentele s-or mutat parcă integral pe evoluția civilizației, în defavoarea poveștilor intime, așa că am renunțat vreme de doi ani la a mai afla continuările. Acum sunt curioasă dacă volumul al treilea e bunuț ca primul sau slăbuț precum al doilea. E o motivație pentru lectură și asta! Soare întunecat – epoca Egiptului –n-are cum fi croit făr de atras atenția și interesul. Pariez!
Despre steluțe
M-am chinuit olecuță cu lectura, vreo trei luni. Iertată-mi fie ignoranța, dar la Paradisuri pierdute nu m-or atras și interesat milioanele de informații despre nașterea și creșterea oamenilor, ci povestea de dragoste. Mult mai amplă decât în cărțuliile de până acum ale domnului Schmitt. Cu multe personaje, frumos dezvoltate, cu răsturnări de situație prezentate pe îndelete, nimic pe grabă ori pe scurt. Da, Paradisuri pierdute, derulate pe 500 de pagini, par lipsite de acțiune. D-apăi dintr-o primă optime a celor 2000 de ani de istorie a omului, cât să și scoți cu suspans?!
Nu știu câte steluțe ar fi primit prima carte a seriei de nu aș fi comparat-o cu următoarea. Am oscilat între trei și patru steluțe. Trei pentru că în esență este ca o enciclopedie despre începuturile omenirii, cu multe, foarte multe detalii și informații copleșitoare, atunci când ești interesat doar de destinul personajelor. Patru pentru că prin tot universul ăla ingineresc, și-o găsit locușorul și a dospit frumos saga unei familii remarcabile și asta nu pentru că este printre primele de pe pământ. De altfel, la 8000 de ani distanță, relațiile de familie îs tot alea: dragoste, trădare, sacrificiu, iertare.
Deși au trecut doi ani peste lectură, încă mi-i viu zbuciumul lui Noam. Faptul că-mi amintesc bine doar ceea ce m-a interesat, de parcă am cernut din pagini numai poveștile oamenilor, nu ale locurilor sau lucrurilor, nu mă surprinde deloc. Pare că am văzut un film — atât de puternice sunt încă unele cadre. Mna, talentul lui Schmitt de a transforma fiecare cuvânt în imagini ușor de vizualizat.
Mă amuză acum un gând: la Mircea Cărtărescu, fiecare volumoi citit a fost ca o enciclopedie de asta a tuturor istoriilor, scris însă într-o limbă română inaccesibilă mie. Pe când, la Monsieur Schmitt chiar am priceput – făr ca asta să însemne că mi-a trezit și interesul.
Și pentru că prea sănătoasă la cap nu sunt, când l-am auzit pe Cristian Tudor Popescu povestind că a aruncat primul volum cât colo, m-am ambiționat eu să le termin de citit în viața asta pe toate opt. Să nu mai zică nimeni că-s lipsită de ambiție – prostească, dar o am. Zâmbesc pentru că din cele opt părți, patru au fost publicate. Nu știu câte există în manuscris sau în faze mai avansate, dar cum domnul Schmitt are 65 de ani și scrie la ele de peste 30, mă și văd hărțuindu-l prin ceruri că nu și-o terminat de publicat octalogia, taman acum când eu am jurat să o citesc integral. Glume proaste, deh!
- Paradisuri pierdute de Eric-Emmanuel Schmitt, traducere din franceză de Doru Mareș, editura Humanitas Fiction, 2022, 493 de pagini.
- Totul e în regulă în mine și în lume - Petronela Rotar *****
- Farmacistul de la Auschwitz - Patricia Posner ****
- Cele cinci limbaje ale iubirii pentru adolescenți ****
- Cât mai aproape de tine - Vlad Roman ***
- Îți place mai întunecat - Stephen King ****
- Cele mai frumoase poezii ale anului - Alexandru Petria ***
- Cât timp înfloresc lămâii - Zoulfa Katouh ****
- Fabrica morții - Ota Kraus și Erich Kulka ****
- Toamnă la Pekin - Boris Vian ***
- Trenul spre Samarkand - Guzel Iahina ****
- Hoțul cinstit - F.M. Dostoievski ****
- Vindecarea copilului interior - Stefanie Stahl ****
- Nopți albe - F.M. Dostoievski ****
- Chiajna din Casa Mușatinilor - Simona Antonescu *****
- Un strop de sânge - Stephen King ****
- Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan - Octavian Soviany ****
- Băiatul Echo - Matt Haig ***
- Crima imperfectă - Dan Antonescu ****
- Rivala - Eric-Emmanuel Schmitt ****
- Vegetariana - Han Kang *****
- Cale spre bunătate - Teofil Părăian ***
- Revolta celor răi - Danielle Paige ***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu