- L-am și uitat pe decembrie. Începutul îi fu epuizant și sfârșitul blând. N-am pierdut însă clipa-n care Buna (e-n pragul lui 97 de ani) mi-o respins cu forță îmbrățișarea. O vedeam după luni multe, și de mi-ar fi ieșit în cale după doar o zi, tot aș fi strâns-o cu dor. Și mama o rămas stană de piatră la strânsoare, dar de la ea e natural, nu i-o schimbat Coviduț neputința.
Soacră-sa nu m-o uimit. O știu. M-o lovit însă casnică. Asta îs de doi ani, dar nu m-am gândit la mine încă așa.
Caută recunoștință în casnică am poruncit chiar atunci revoltei. Nu în cel mai potrivit dintre momente, taman în ăla-n care se pornise cel mai frumos foc de artificii de l-am trăit în ultima jumătate de viață.
Nu-s un executant bun al propriilor ordine. Recunoștință ăsta de-mi doresc să-mi devină respirație naturală îi departe de felul meu prăpăstios de-a gândi. Mi-am amintit întâi toate durerile de spate pe care mi le-o născut lucrul cu pământul. De-aș fi șezut opt ceasuri pe un scaun, într-un birou, poate că ar fi fost mai mici. Mi-am inventariat zecile de ore petrecute în bucătărie. O, da, ăsta fu un bilanț revelator. Anul ăsta în nicio vineri să nu te prind în bucătărie, Mărie! Atât de mult m-o surprins propriul dar că abia apoi am văzut ce splendidă zi o ales celălalt eu pentru răsfăț. Iubesc zilele de vineri. E o bucurie mai lungă decât spațiul Mozaicului mărturisirea acesteia pe îndelete.
Recunoștință pentru emoțiile trăite în direct cu pisoii și cățeii fu primul răspuns sosit. Era prea simplu, cum ar fi putut taman animăluțele să lipsească... Imposibil!
B. s-o trezit în toate zilele în jurul lui șapte. Uneori mult mai devreme. Și eu m-am trezit de multe ori înaintea lui. Dar nu asta fu regula. De cele mai multe ori, când el oprea alarma sau mergea spre biroul din camera de dincolo, eu mă întorceam pe partea cealaltă pentru cel puțin un ceas, dar mai bine două. În tinerețe nu-mi era greu niciodată să mă trezesc în zori. Am plecat ani la rând cu trenul de la ora șase. În toată perioada aia însă pot număra pe degetele de la un singur picior de câte ori m-o prins făr de somn zece seara. Casnică mi i-o adus însă și pe ajuns acasă la zece seara și pe două noaptea pentru Zambetania. Și, da, cred cu tărie că a te trezi la nouă dimineața în mai toate zilele fu un privilegiu. Cu riscul asumat firește ca pân la prânz să nu te dezmeticești și pân s-o faci e iară seară.
Am avut locuri centrale la focul de artificii. Vreo zece amețiți, chiar de la alcool, nu altfel, au încercat prin injurii la adresa lui Coviduț să strice atmosfera, dar fu imposibil. Zgomotul luminos i-o acoperit. Pe când făceam pace cu măria mea, casnica, s-or pornit cele mai frumoase. Steluțe aurii curgeau peste crengile copacilor de nicicând o primăvară nu i-o lăsat mai frumoși. Le urmau în scurtă vreme umbre luminoase, ca niște flori sub formă de lumânare de le-am uitat taman amu numele. Un an vechi s-o dus, unul nou o venit. De ce nu stă timpul în loc?!
Bună venire, 2021!
___________________________
În arhiva colecției, trimiterile spre celelalte povești:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu