MOZAICUL BUCURIEI #3 NOIEMBRIE

Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa zic învățații, cine-s io să-i contrazic?! Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la loto, patru copii,  vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile,  poate vor sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.

Prin colecțiile File de șomaj și Despre lucrurile simple mă strădui să-mi păstrez intacte câteva dintre emoțiile cele puternice.  Nu întotdeauna am disponibilitatea de a le așterne-n cuvinte și  atunci pier sub asaltul momentelor de le urmează.

Seria Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a  Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!

O BICICLETĂ NEAGRĂ PRIN PĂDUREA VERDE

Cea mai arătoasă dintre bicicletele omului meu este neagră. Are doar trei bucăți în acest moment, dar în orice clipă se pot înmulți, de biciclete zic. Din fericire pentru mine, neagra este singura pe care o pot oarecum controla.  Drept urmare, într-o miercuri la prânz, am pornit cursa spre Pădurea Verde. Trebuie să păstrez în memoria Mozaicului că n-am murit nici când autobuzul m-o băgat în bordură, nici la curbele din care am ieșit de pe pistă direct pe banda cu zeci de mașini sau m-am oprit în pom, ba n-am călcat niciunul dintre pietonii care mi-au ieșit brusc în cale. Cum or fi fost pentru Om cei douăzeci de kilometri în care eu m-am tot oprit pe motiv de:  tre să merg pe lângă ea pentru că e valea prea adâncă, e dealul prea înalt, erau mulți oameni, mi-i frică de mașini, de tren?! Care Om pedalează suta de kilometri cu ușurința cu care eu șed în plăpumi pân la amiază.

Poate cel mai frumos moment al aventurii o fost cel în care, pe pista de biciclete, se ridicau în zbor porumbeii a căror siestă o perturbam.  Frunzele în nuanțe militărești levitând la diferite înălțimi or aterizând brusc ca niște păsări scoase de la presat  sunt ceea ce iubesc cel mai mult în luna lui brumar. 
Mulțumesc, domnule Murakami! Toată cursa am aplicat lecțiile din tratatul despre alergare. Când nu mi-am mai simțit brațul drept mi-am spus că mă descurc și făr de el, să șomeze de asta vrea. Atunci când mă dureau ambii genunchi și mai ales șezutu pe șaua incomodă,   visam la crema de zahăr ars rămasă acasă la răcit. Sigur că nu-i ca și când alergam ultramaratonul, dar n-am avut în minte decât Durerea e inevitabilă. Suferința e opțională și mi-o ieșit, măi, măi!

DIETA MINUNE

Când respectam dieta minune mă cântăream zilnic. Ultima dată m-am urcat pe cântar prin august,  66 mi-o țipat. Recordul negativ al ultimilor douăzeci de ani. Într-o zi de noiembrie m-am așezat pe cântar doar pentru a vedea ce greutate am cărat din oraș, care oraș e la un ceas distanță.  După ce am scăzut cele douăzeci de kilograme (colet de la tata, nisip pentru pisică, kauflandisme) am rămas cu 60 ale mele. 
Cum naiba am pierdut șase?! Nu eram uimită că au cherit ci că au făcut-o făr să-mi ceară sacrificii. 
Noua mea dietă minune: ultima dată, într-o seară-n care-mi era foame, am mâncat o tabletă întreagă de ciocolată. Cele 5 ore sfinte ale dietei originale pentru masă s-au transformat în: să nu treacă niciun ceas în care să nu ciugulesc ceva, mai ales un dulce. Cina, ultima masă,  e la șase nu pentru că nu mi-ar mai fi foame după, ci pentru că de regulă șapte mă prinde epuizată, când nu m-aș mai da jos din pat nici pentru toate salatele de vinete din lume. Dar: ca să ajung la Kaufland am de mers 120 de minute pe jos, pân la Poștă un ceas, pân la stadion, unde casc gura cum alții aleargă, e tot un ceas de pași vioi doar dus, pân la tren șaizeci de minute doar întors și tot așa. Deci, da, slavă ție DD că locuim la dracu-n praznic!

- Maria, vezi că e cântarul în pantă și dă erori!
- Uf, drăcie, 64! Chiar nu există diete minune în afara sfintei treimi: sport, sport, sport?!

• De la începutul lui noiembrie, de când întâmplarea aceasta mi-o reamintit de Dieta minune, m-am reîntors la ea. Exact cum era de așteptat, cu multe abateri, dar mi-s mare Bucurie zilele la finele cărora înregistrez respectarea ei cu sfințenie.  Și cred că-i mai mult mai puțin decât deloc. 

PUTEREA LUI NU

- Și o ascultam pe mătușă-mea și-mi venea s-o strâng de gât. Efectiv, m-am săturat, câte șanse să-i mai dau?! Și, apoi, mi-am amintit ce mi-ai spus tu: ai să mori, de nu înveți să-l spui pe nu! Și l-am zis. 

N-o recunoșteam în ștrengărița din fața mea pe femeia care, cu doar câteva săptămâni în urmă, mi se prăbușise în brațe, în hohote de plâns. Avea lumina copilului scăpat, după cea mai mare boroboață, cu cea mai blândă dintre pedepse. Parcă pierduse toate poverile zilelor din urmă și acum putea sări cu pumnii strânși, chiuindu-și bucuria și eliberarea.

- Păi, ce să zic, rămâne partea cea mai ușoară a misiunii, să învăț și eu aplicarea lu' nu ăsta asupra mie însămi. 

VREAU O MINUNE, CE SIMPLU POATE FI!

- Îmi pare rău că am venit doar pentru o zi, chiar am vrut să renunț și la ceasurile astea, sunt prea puține! Mă tângui unchiului meu cu gândul la multele ore în care voi fi pe drum doar pentru o zi cu bunica. 

- Dar asta este o minune, nici nu înțeleg de ce oamenii își imaginează minunile ca fiind întâmplări extraordinare. Nu sunt! Sunt de astea obișnuite, care se petrec exact când este nevoie de ele. Înțelegi că n-am fi reușit fără tine să terminăm la timp? Serios, e o minune că ai venit exact acum și exact atât, crede-mă!

• După ce că întotdeauna în casa de la țară sunt așteptată și primită ca Moș Crăciun, acum am atins și nivelul de minune minunată. 

CROȘETEZ AMINTIRI

În seara aceasta, după ce ne-am uitat împreună la Chefi la cuțite, adică eu încercam să fiu atentă la concurs, în timp ce tu inventai rețete care musai trebuiau validate de mine, mi-ai spus: Vreau să mergi și tu cu noi, haide, te rog! Și eu ți-am predicat zece scuze pentru care nu-ți voi îndeplini dorința weekendului împreună: că am multe trebi or că vreau să dorm pân la prânz sau că m-aș plictisi. Astea nu sunt motive serioase și chiar nu înțeleg de ce nu vrei, mi-ai răspuns. M-a amuzat teribil întâmplarea pentru că îmi imaginam că te vei bucura să nu mai auzi la fiecare trei secunde:  Ale, spală-te pe mâini cu săpun! Copile, iar ai ieșit cu papucii de cameră afară! Băiete, pisoiul să rămână pe covor, patul e doar pentru tine! Ale, fii atent, te rog, câți i are felii?! Oooo, reușesc să nu-l folosesc pe nu, mă strădui, exact cum o cer cărțile! 

Da, am început să colecționez file pentru darul ce-l voi face peste zece ani, la aniversarea lui 18. Ho, ho, ho!

În timp ce pe televizor lupta între farfurii era aprigă, am reușit, într-un final, să pricepem regulile de la Kakuro, fratele negeamăn al lui Sudoku. Ți-a plăcut atât de mult jocul încât cu greu ai renunțat, deși erai atât de obosit încât greșeai și adunările cele simple. Deh, matematica, dragostea ta! 

Uneia dintre rețetele cele multe i-ai dat numele de Pinguinul și prințul culinar, era cu pește. Apoi, la toate rețetele avea loc același dialog. Tu întrebai dacă un gram de morcov este suficient pentru zece mii de grame de salam și eu îți răspundeam că nu doar că-i suficient, dar sigur mai și rămâne. 

Abia aștept să mă joc cu bucătăria de un metru pe care ți-o lăsat-o Moș Nicolae la tati!

• CEA MAI FRUMOASĂ DINTRE IMAGINI

Mecanicul urnește locomotiva c-un șuierat asurzitor care-mi aruncă pe peron inima din piept a spaimă. În momentul ăla toți porumbeii care se aciuaseră pe acolo se înalță. Acum sunt în fața trenului, puțin deasupra, rânduri, rânduri orizontale. Tre să-mi revin repede din tresărire ca să identific firele cele nevăzute cu care în zborul lor trag pe șine o locomotivă și două vagoane. 

• FAZA  LUNII

Era cu siguranță cel mai greu dintre toate drumurile anului. Nu că era lung, toate au fost, ci pentru că, deși mă mutasem de două ori, în vagon mirosea puternic a urină de nu mai puteam respira făr de senzații crunte de vomă. Și hainele trimiteau spre nări izuri de sulf și amoniac. În timp ce-l imploram pe DD să-mi garanteze o formă ușoară de hepatită, era cert că imună nu voi ieși după cele trei ceasuri de colcăială pestitențială, văz un câine. Inițial am zis că mi s-o pornit halucinațiile. Dar, nu, era real! Un câne blănos, negru, chiar curat, cu o coadă stufoasă, țanțoșă, defila printre scaune. Primul gând fu: idioții naibi, au început să urce maidanezii în trenuri ca să scape de ei. Am anulat repede prima judecată, în ziua aia o citisem pe Ioana care propovăduia religia gândurilor bune și-mi promisesem să-i devin discipol. Uf, oamenii din disperare au început să-și exporte vagabonzii către alte ținuturi! 

- L-ai văzut?! În fiecare zi face naveta. Așteaptă trenul, se urcă și coboară la Sihlea. Întotdeauna la aceleași ore. Ce câine! 

  __________________

În arhivă:

• Mozaicul Bucuriei #1
• Mozaicul Bucuriei #2