1 DECEMBRIE
Îmi sună telefonul de serviciu. Dacă sunt în șomaj nu înseamnă că nu am un astfel de telefon, o cartelă special cumpărată pentru a răspunde celor interesați de cererea mea de cofetar. Ziceam că eram apelată. Era 1 decembrie, seara. Iară zic, dacă-s făr de contract de muncă, nu înseamnă că 1 decembrie nu-i o zi liberă și pentru mine. Ș-apoi era șase, chiar nu mai aveam program. Hai să răspund deși una dintre plăcerile mele la primul loc de muncă, unu dintre alea trei simultane, era să-i spun șefului că sunt în timpul meu liber, când chiar eram, ș-om vorbi când ajung la birou de nu arde nimic și niciodată nu ardea.
- Bună seara! Vă rog luni să veniți cu actele de angajare, nu are niciun rost să ne întâlnim pentru alte preliminarii.
Cred și eu, la ce declarație de dragoste am făcut din scrisoarea de intenție! Asta mi-am zis în cap, pe gură, din cauza surprizei, nu-mi ieși mai mult decât îhi!
LUNI, ORA 13
- Bogri, mă-ntorc repede! Cât îl întreb de salariu și de program, n-are ce dura mai mult de cincisprezece minute!
- Ora și locul sunt reprogramate exact când eu nu mă mai pot întoarce din drum.
Privesc cu interes bărbatul din fața mea, are o cămașă în carouri albastre și chipul unui băiețel. Nu m-oi pricepe eu bine să ghicesc vârstele oamenilor, dar doar de are mai mult de 30 de ani aș putea pierde pariul nepus.
Își cere scuze și răspunde unui apel: da, e bine în cincisprezece, douăzeci de minute, să aveți și cheia, vă rog!
Întotdeauna m-au fascinat, din prima secundă, oamenii pentru care am lucrat. Doar doi pân la juniorul de mi-i acum partener de dialog. Imediat după facultate și după anunțul dat la ziar m-am îndrăgostit de femeia în costum roșu într-atât încât să rămân în noaptea aia și-n zilele următoare în casa ei. După criza de la 30 de ani, și ceea ce credeam eu a fi un măritiș la o sută de kilometri de casă, tot după un anunț plătit la ziar l-am cunoscut pe bărbatul cât ușa și franchețe asemeni. Și, acum, criza lui 40 o venit tot c-un fel de măritiș, da-n orașul ăsta nou, la șase sute de kilometri, n-am identificat ziarul la care să mă vând. Dar am găsit site-ul pe care să aplic la un post pe măsura viselor mele dulci. Ș-o funcționat mult mai repede decât aș fi năzuit.
- Vreți să vedeți ce torturi fac?
- O, da!
În timp ce privesc un tort înalt, probabil 25-30 centimetri, comentez:
- E minunat, am folosit o singură dată tehnica asta de a picta și atunci făr să colorez bezeaua! Dar ce mă fascinează este că nu are nicio cută. Eu și pe unu de 5 centimetri îl acopăr cu două pliuri cel puțin. Chiar este minunat, dar mare păcat că nu e acoperit suportul cu o fundă laterală. Pierde foarte mult din eleganță cu staniolul ăla la vedere.
- Scăpați de cute după primele o mie de torturi. E greu?
- No, e simplu ca bună ziua, în opt ani am îmbrăcat vro cincizeci chiar!
- Știți care-i cea mai grea formă de îmbrăcat?
- N-am habar, dar tre să fie ceva cu colțuri presupun.
- Exact, hexagonul! Am reușit cu un dublu hexagon!
- Ce să zic, nu mă miră de o mie ăla o fi la dublu or la triplu!
- Mie nu-mi mai plac torturile integral îmbrăcate în fondant! Așez sus decorațiunea și las lateralele naked.
- Să nu aud! Sună oribil!
- Nu, deloc, sunt frumoase pe măsura timpului dedicat lor, adică minim. Păi, eu am lucrat la un taxi doișpe ceasuri, doar la taxi, făr de tort, făr de îmbrăcat. De cât timp e nevoie până se usucă elementele unei decorațiuni?
- Nu înțeleg întrebarea!
- Dacă fac un personaj cu cap și corp, tre să le usuc trei zile separat altfel mi se turtesc când le suprapun.
- Aaa, nu m-am gândit niciodată la asta, deci probabil că se usucă în câteva secunde.
- Cinci trandafiri îi lucrez într-o săptămână. În prima zi doar bobocul și primele 2 petale, a doua zi cel de trei petale și tot așa. Se usucă perfect pe suportul pentru prosopul de hârtie.
- Într-o săptămână am făcut trandafirii care au îmbrăcat complet un tort de opt etaje.
- Desigur!
- Vreți să vedeți ce torturi fac?
- O, da!
În timp ce privesc un tort înalt, probabil 25-30 centimetri, comentez:
- E minunat, am folosit o singură dată tehnica asta de a picta și atunci făr să colorez bezeaua! Dar ce mă fascinează este că nu are nicio cută. Eu și pe unu de 5 centimetri îl acopăr cu două pliuri cel puțin. Chiar este minunat, dar mare păcat că nu e acoperit suportul cu o fundă laterală. Pierde foarte mult din eleganță cu staniolul ăla la vedere.
- Scăpați de cute după primele o mie de torturi. E greu?
- No, e simplu ca bună ziua, în opt ani am îmbrăcat vro cincizeci chiar!
- Știți care-i cea mai grea formă de îmbrăcat?
- N-am habar, dar tre să fie ceva cu colțuri presupun.
- Exact, hexagonul! Am reușit cu un dublu hexagon!
- Ce să zic, nu mă miră de o mie ăla o fi la dublu or la triplu!
- Mie nu-mi mai plac torturile integral îmbrăcate în fondant! Așez sus decorațiunea și las lateralele naked.
- Să nu aud! Sună oribil!
- Nu, deloc, sunt frumoase pe măsura timpului dedicat lor, adică minim. Păi, eu am lucrat la un taxi doișpe ceasuri, doar la taxi, făr de tort, făr de îmbrăcat. De cât timp e nevoie până se usucă elementele unei decorațiuni?
- Nu înțeleg întrebarea!
- Dacă fac un personaj cu cap și corp, tre să le usuc trei zile separat altfel mi se turtesc când le suprapun.
- Aaa, nu m-am gândit niciodată la asta, deci probabil că se usucă în câteva secunde.
- Cinci trandafiri îi lucrez într-o săptămână. În prima zi doar bobocul și primele 2 petale, a doua zi cel de trei petale și tot așa. Se usucă perfect pe suportul pentru prosopul de hârtie.
- Într-o săptămână am făcut trandafirii care au îmbrăcat complet un tort de opt etaje.
- Desigur!
- Ooooo, macaronși! Într-o lună i-am încercat de zece ori și i-am ratat de zece ori! Ce frumoși sunt ăștia!
- Păi, ce rețetă ați folosit?
- Una în care zicea că tre să curgă compoziția ca o panglică și nu m-am prins niciodată cum dracu curge panglica.
- Exact așa zicea? Panglică?
- Îhi!
- Știți cum trebuia procedat? Să fi cumpărat un mix pentru macarons din comerț, să fi văzut acolo ce consistență are aluatul și apoi repetat pe ingrediente de calitate.
- M-am lecuit, acuș nu mai am ambiții macaronoase, pot să trăiesc foarte bine și făr să bifez succesu ăsta.
Și apoi i-am vorbit despre Oma și Rita, despre Bacău și Focșani, despre cât de imposibilă îmi este orientarea-n spațiu. Și el despre Viena, Bruxelles, cartea pe care o va scrie și despre singura dată când s-a rătăcit într-o intersecție cu doișpe sensuri. Doar de Zambetania n-am zis, deși tare mi-ar fi plăcut să mă laud c-un tort. Dar știu că aste file cofetăroase s-ar putea înmulți și vreau să am libertatea deplină de a le gândi făr de a mă autocenzura pe motiv de: Aoleu, mă citește șefu!.
- Nu înțeleg cum să nu-ți placă Timișoara.
- Păi, pentru mine e ca zona în care locuiesc și-n care am cele mai dese drumuri. Nu am gaze, drumul e neasfaltat, de aia sunt azi pân la genunchi numai noroi, pe bulevard toate casele acelea vechi, înalte, sunt locuite de țigani și parcă-s abandonate, oricum în ruină sunt, la fel ca toate spațiile comerciale care se mai zbat încă pe lângă faliment. Cred că multe dintre orașele cele mici sunt mult mai luminoase decât imaginile astea. Pentru mine cel mai frumos loc de pe Pământ este Sighișoara, la Cluj n-am fost. Ceainăria asta, unde suntem acum, îmi amintește mult de Sighișoara. Oamenii citesc, joacă rummy, e semiluminat, foarte intim. Și străduțele astea din centru, cu dale, mă duc cu gândul tot la Cetate.
- Nicio rețetă repetată nu-mi iese cu rezultate identice! Continuu eu să mă spovedesc de toate păcatele bifând tot ceea ce scrie cartea că nu trebuie spus la primul interviu.
- Ceva faceți diferit pentru rezultate diferite!
- Nuuu, doar mai adaug sau scot dintre ingrediente în funcție de inspirație, decât asta, serios!
Am simțit pentru prima dată că vorbesc cu un om care și pricepe ce spun. Nu gândește despre mine că văd doar defectele, că-s prea critică și că lasă, gustul e bun oricum or că arată bine și așa.
- Eu tot nu înțeleg de ce nu vă deschideți propria cofetărie.
- Păi, e simplu! Pentru că îmi place ca banii să-mi vină sigur, la o dată fixă, să am timp liber, să dorm liniștită noaptea, să nu-mi bat capu pentru nimic și pentru nimeni. Și poate că de mi-ar lua cineva mințile ș-aș uita de confortul ăsta, tot mi-ar fi teamă să nu-mi pierd bucuria de a tortuli făcând-o atât de des și contratimp.
- Nici nu se pune problema să te plictisești, e întotdeauna altceva! Produsele noastre nu sunt de serie!
- Începem săptămâna asta, da?
-Da, să nu vă faceți griji! De nu-mi place or nu fac față plec de bună voie și nesilită de nimeni!
- Cum adică să nu rezistați?
- Păi, în ultimii zece ani, munca mea o însemnat opt ore de stat pe scaun și de frecat netu fără direcție.
- Cumplit!
ORA 18
- Bogri, am terminat interviul, dar nu știu unde sunt, am intrat într-o cafenea și n-am fost atentă la drumul până la ea. Să-ți citesc ce scrie pe magazine sau să caut nume de străzi?!
- Și ce salariu? Ce program?
- Am vorbit două ceasuri, dar nu fu vorba nici de salariu, nici de program!
ORA 20
Am ajuns acasă, după ce:
- Nu înțeleg ce se întâmplă, nu mai este nimeni în vagon și nu recunosc nimic din drum...
- Probabil ai luat tramvaiul în direcția opusă!
- Sigur că asta am făcut!
După opt luni de oraș nou, am folosit pentru prima dată transportul public.
- Ce-ai să ți-o iei peste bot, Mărie! Întotdeauna ai închinat imnuri aparențelor. Mi s-a chircit sufletul pentru că știam că vocea din capul meu are dreptate, întotdeauna are. Dar dacă, de astă dată, va fi altfel?! Ha?!
Între timp mi s-a comunicat că prima zi de lucru va fi joi, adică data planificată pentru publicarea textului ăsta scris în lunea magică. Pentru că n-am întrebat, îmi voi lua ca echipament de lucru cea mai bună pereche de pantaloni negri de la birou, adică singura care mă mai încape și cea mai frumoasă ie, adică cea albă. Pentru păr am o cască de duș de la hotelul de astă vară. Și o pereche de papuci albi de la Profi care nu-mi vin deși în magazin parcă se potriveau. Și în timpul lucrului sau după, să întreb ce salariu și ce program. Și de nu uit, să-l întreb și câți ani are. De cifra va fi sub 30 îmi dau de băut. Este omul pe care l-aș plăti doar să mă lase să-l privesc cum cofetărește, cred că și Bogri ar plusa numa să nu mai stau ciufută și crizată pe motive de prea mult acasă.
Sunt fericită de nu știu a descrie negru pe alb!
DD, mă înclin! M-a terorizat gândul că voi lucra într-un colectiv de femei, multe femei și tu mi-ai oferit varianta la care nici n-am visat: să fac echipă cu un bărbat. Sigur că viața mea personală n-arată că m-aș pricepe la asta, dar tu știi bine cât de potrivită sunt misiunii ăsteia.
- Păi, ce rețetă ați folosit?
- Una în care zicea că tre să curgă compoziția ca o panglică și nu m-am prins niciodată cum dracu curge panglica.
- Exact așa zicea? Panglică?
- Îhi!
- Știți cum trebuia procedat? Să fi cumpărat un mix pentru macarons din comerț, să fi văzut acolo ce consistență are aluatul și apoi repetat pe ingrediente de calitate.
- M-am lecuit, acuș nu mai am ambiții macaronoase, pot să trăiesc foarte bine și făr să bifez succesu ăsta.
Și apoi i-am vorbit despre Oma și Rita, despre Bacău și Focșani, despre cât de imposibilă îmi este orientarea-n spațiu. Și el despre Viena, Bruxelles, cartea pe care o va scrie și despre singura dată când s-a rătăcit într-o intersecție cu doișpe sensuri. Doar de Zambetania n-am zis, deși tare mi-ar fi plăcut să mă laud c-un tort. Dar știu că aste file cofetăroase s-ar putea înmulți și vreau să am libertatea deplină de a le gândi făr de a mă autocenzura pe motiv de: Aoleu, mă citește șefu!.
- Nu înțeleg cum să nu-ți placă Timișoara.
- Păi, pentru mine e ca zona în care locuiesc și-n care am cele mai dese drumuri. Nu am gaze, drumul e neasfaltat, de aia sunt azi pân la genunchi numai noroi, pe bulevard toate casele acelea vechi, înalte, sunt locuite de țigani și parcă-s abandonate, oricum în ruină sunt, la fel ca toate spațiile comerciale care se mai zbat încă pe lângă faliment. Cred că multe dintre orașele cele mici sunt mult mai luminoase decât imaginile astea. Pentru mine cel mai frumos loc de pe Pământ este Sighișoara, la Cluj n-am fost. Ceainăria asta, unde suntem acum, îmi amintește mult de Sighișoara. Oamenii citesc, joacă rummy, e semiluminat, foarte intim. Și străduțele astea din centru, cu dale, mă duc cu gândul tot la Cetate.
- Nicio rețetă repetată nu-mi iese cu rezultate identice! Continuu eu să mă spovedesc de toate păcatele bifând tot ceea ce scrie cartea că nu trebuie spus la primul interviu.
- Ceva faceți diferit pentru rezultate diferite!
- Nuuu, doar mai adaug sau scot dintre ingrediente în funcție de inspirație, decât asta, serios!
Am simțit pentru prima dată că vorbesc cu un om care și pricepe ce spun. Nu gândește despre mine că văd doar defectele, că-s prea critică și că lasă, gustul e bun oricum or că arată bine și așa.
- Eu tot nu înțeleg de ce nu vă deschideți propria cofetărie.
- Păi, e simplu! Pentru că îmi place ca banii să-mi vină sigur, la o dată fixă, să am timp liber, să dorm liniștită noaptea, să nu-mi bat capu pentru nimic și pentru nimeni. Și poate că de mi-ar lua cineva mințile ș-aș uita de confortul ăsta, tot mi-ar fi teamă să nu-mi pierd bucuria de a tortuli făcând-o atât de des și contratimp.
- Nici nu se pune problema să te plictisești, e întotdeauna altceva! Produsele noastre nu sunt de serie!
- Începem săptămâna asta, da?
-Da, să nu vă faceți griji! De nu-mi place or nu fac față plec de bună voie și nesilită de nimeni!
- Cum adică să nu rezistați?
- Păi, în ultimii zece ani, munca mea o însemnat opt ore de stat pe scaun și de frecat netu fără direcție.
- Cumplit!
ORA 18
- Bogri, am terminat interviul, dar nu știu unde sunt, am intrat într-o cafenea și n-am fost atentă la drumul până la ea. Să-ți citesc ce scrie pe magazine sau să caut nume de străzi?!
- Și ce salariu? Ce program?
- Am vorbit două ceasuri, dar nu fu vorba nici de salariu, nici de program!
ORA 20
Am ajuns acasă, după ce:
- Nu înțeleg ce se întâmplă, nu mai este nimeni în vagon și nu recunosc nimic din drum...
- Probabil ai luat tramvaiul în direcția opusă!
- Sigur că asta am făcut!
După opt luni de oraș nou, am folosit pentru prima dată transportul public.
- Ce-ai să ți-o iei peste bot, Mărie! Întotdeauna ai închinat imnuri aparențelor. Mi s-a chircit sufletul pentru că știam că vocea din capul meu are dreptate, întotdeauna are. Dar dacă, de astă dată, va fi altfel?! Ha?!
Între timp mi s-a comunicat că prima zi de lucru va fi joi, adică data planificată pentru publicarea textului ăsta scris în lunea magică. Pentru că n-am întrebat, îmi voi lua ca echipament de lucru cea mai bună pereche de pantaloni negri de la birou, adică singura care mă mai încape și cea mai frumoasă ie, adică cea albă. Pentru păr am o cască de duș de la hotelul de astă vară. Și o pereche de papuci albi de la Profi care nu-mi vin deși în magazin parcă se potriveau. Și în timpul lucrului sau după, să întreb ce salariu și ce program. Și de nu uit, să-l întreb și câți ani are. De cifra va fi sub 30 îmi dau de băut. Este omul pe care l-aș plăti doar să mă lase să-l privesc cum cofetărește, cred că și Bogri ar plusa numa să nu mai stau ciufută și crizată pe motive de prea mult acasă.
Sunt fericită de nu știu a descrie negru pe alb!
DD, mă înclin! M-a terorizat gândul că voi lucra într-un colectiv de femei, multe femei și tu mi-ai oferit varianta la care nici n-am visat: să fac echipă cu un bărbat. Sigur că viața mea personală n-arată că m-aș pricepe la asta, dar tu știi bine cât de potrivită sunt misiunii ăsteia.
_________________
27. Joi
Alte fericiri din borcănaș:
20. Bucurie-n dar (ultimul bilețel din 2016, cu trimiteri spre întreaga colecție a primului an)
23. Mamaie
24. Șomaj de lux
26. Ultima noapte27. Joi
28. Clasorul
30. Bețivul
31. Regăsiri
32. Melomanul
33. Antetul
34. 18 noiembrie
Sa fie intr-un ceas cu cuc, cum bine zicea cineva :D
RăspundețiȘtergereSunt tare mandra de tine!!!
Sunt foarte fericită cu Omu ăsta! Și obosită, dar asta o să treacă :)
Ștergere