Ce copertă frumoasă!
*** Felix și puterea lui a crede
Felix și izvorul invizibil e ca unul dintre basmele citite în copilărie. Are balauri, un Făt Frumos, tărâmul fermecat, ceva Spâni ș-o Prințesă. Am terminat romanul imediat după Omul care vedea dincolo de chipuri și m-o dezamăgit. Probabil de nu ar fi aterizat în contextul acesta l-aș fi receptat cu mai multă bucurie.
Am o înverșunare la autorii preferați care mă păgubește. Năzui după lecturi răvășitoare, năucitoare, tot ce este sub splendoarea celor 5 steluțe nu există. Sunt conștientă că-i o ambiție care-mi sărăcește emoțiile, dar încă nu poci altfel mă seta.
- Privește dincolo de limita vizibilului. Privește invizibilul. Caută spiritul care face ca totul să apară în spatele celor ce apar. Și hrănește-te cu puterea lumii care îl susține. Izvorul invizibil se găsește oriunde, mereu, indiferent unde te-ai afla, și poți să-l captezi. Cel care se uită bine până la urmă vede.
Povestea este blândă, așa cum doar Schmitt știe să domesticească răul. Familia în care puștiul Felix crește este de poveste. Și nici nu-i familia tradițională: mama, tata, buniceii. Din ecuația universală este cunoscută doar mama. O senegaleză trăitoare în Paris de mulți ani. Fatou este proprietara unei cafenele și mama lui Felix. În cafenea domnesc prietenia și umorul. Apar câteva personaje pitorești. Chiar de-s doar schițate, câte să facă și domnul Schmitt într-o 100 de pagini, sunt memorabile datorită loialității și prieteniei dintre ele. Felix, pruncul de 12 ani, ne transmite povestea și o face cu duioșia, naivitatea, inocența, umorul specifice vârstei.
Cadrul acesta cu norișori roz este tulburat însă de un incident care-i va pune lui Fatou viața-n pericol. Nu-i o boală incurabilă, dar aproape că e. Salvarea se găsește în Senegalul natal, acolo unde-i sunt rădăcinile, și de unde o fugit în adolescență mâncând pământul.
Cumva pentru că sfârșitul o fost ușor de anticipat încă de la primele tonuri cenușii povestea nu m-o emoționat. Dacă-n Omul care vedea dincolo de chipuri m-am văicărit că pagini întregi nu le-am priceput, aci reclamația-mi privește lejeritatea construcției. Fu chiar ca o poveste pentru oameni mici. Lor ce le mai nasc emoții personajele nevăzute și le oferă bucurii finalurile fericite.
Cred că de s-ar fi străduit să nu fie doar o broșură, Schmitt chiar ar fi izbutit o carte tămăduitoare despre cât de importantă este pacea cu trecutul, despre puterea lui a ierta, despre necesitatea micilor bucurii ale zilei și despre cât de prețios este omul de lângă noi, da, ăla neperfectu.
Credința ta trezește și eliberează lucrurilor. Prin ea, ai acces la un alt nivel al universului. Pătrunzi mai adânc. Urci către izvorul invizibil.
Despre steluțe
Dintre cele 3 cărți ce le-am citit pân amu în care Schmitt azvârle-n rolul principal un copil, Felix e pe ultimul loc. Oscar rămâne dragostea mea dintâi, la fel și volumul Oscar și Tanti Roz, apoi e Joseph, pruncul din romanul Arca lui Noe. Pe Momo din Domnul Ibrahim și florile din Coran nu l-am pomenit, pentru că deși l-am cunoscut după ceilalți, nu-l mai știu.
Fu o poveste pe care mi-ar plăcea s-o citească unii dintre pruncii ce mi-s p' aproape. Fu mult prea puțin pentru nevoia mea uriașă de a mai nimeri un Schmitt de ăla bunu ziceam.
- Felix și izvorul invizibil - Eric-Emmanuel Schmitt, editura Humanitas Fiction, 2020, 136 pagini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu