Copilul lui Noe - Eric-Emmanuel Schmitt ș-un la mulți ani de om drag

Experiențele mele cu domnul Schmitt sunt extreme. I-am iubit pe Oscar și tanti Roz la prima intersectare cu scriitura sus-pomenitului, la Cea mai frumoasă carte din lume am simțit că am în fața ochilor un posibil autor pe sufletul meu și dacă tot eram atât de îndrăgostită au urmat deziluziile cele mari Femeia în fața oglinzii și Milarepa. 

În aste condiții mă năpădește  întrebarea prietenei mele: n-ai pe acasă și Copilul lui Noe? E singura de-mi lipsește din colecție. N-aveam și nici nu-mi doream să mai citesc vrun Schmitt, în capul meu eram lămurită: n-are cu ce mă mai surprinde, ia să ocolesc io dezamăgiri mai mari.

Dar Crisa face parte din viața mea cea cu Oameni strașnici, Eric-Emmanuel Schmitt e cel mai cel în colecția ei de lecturi, deci era musai să găsesc negăsita și făr de dorința de a o citi. 

Și l-am întrebat pe Google și mi-o răspuns ca și ei:  fetelor, mai luați o pauză, e stoc epuizat! 

Apoi eu am mai căpătat  un Om minunat și cum cea mai arzătoare năzuință era cea a nimeririi cărții prețioase, n-am găsit nimic mai bun de cuviință decât să mă milogesc: Măi Omule minunat abia aterizat nu vrei mata să mă ajuți să dăruiesc ăl mai dar dintre daruri pe 29 iulie?! 
Care fu primul pas al  GreuÎncercatului?!  
Să-l întrebe pe Google! 
Ce i-o răspuns Atoateștiutorul?!
Băiete, vezi aci și aci și aci.
?!?!?!

Așa o ajuns la mine și apoi la Crisa din Colecția de romane Reader's Digest volumul care cuprinde: Odiseea Troiană (Clive Cussler), Copilul lui Noe (Eric-Emmanuel Schmitt),   Momeala (Karen Robards), O clipă de luciditate (Rose Connors).



M-o atras  dintre ele,  după ce am citit scurta prezentare de pe copertă a fiecăruia: roman palpitant, roman polițist și de dragoste,  roman de suspans și acțiune, doar Copilul lui Noe care o primit calificativul roman luminos.

Îmi asum riscul de a-mi fi trecut prin mână povești grozave care vor rămâne necitite. Nu m-am mai consultat cu nesuferitul de Google pe tema celorlate scriituri.

Crisa, sari la sfârșitul rândurilor în flori, te rog,  de nu vrei să afli de la mine despre Noe Junior!



Copilul lui Noe este povestea adevărată inspirată de viața unui copil evreu salvat de la moarte în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Citind scurta prezentare  automat s-au declanșat legături cu Hoțul de cărți și apoi lecturînd am continuat să identific asemănări între destinul lui Joseph și cel al Lieselei Meminger (of, Dănuț,  când voi ajunge să scriu despre cartea lui Markus Zusak?!).

Romanul  are doar 65 de pagini, eu le-am citit dintr-o suflare în jumătate de ceas, drept pentru care m-am dus la G. și i-am povestit cum are cartea asta doar cinșpe pagini. Ulterior am fost șocată să descopăr adevărul celor șasezeci plus.

Joseph, băiețelul de 10 ani, povestește din primele rânduri despre viața sa la Vila Galbenă, despre corvoada de a defila pe un podium unde părinți întorși din război își recuperează odorurile sau doar curajoși care adoptă copii culegîndu-i de  acolo.

Apoi se întoarce cu trei ani înainte, în 1942,  pentru a lărgi pe îndelete cadrul poveștii. Trăia în Bruxelles cu părinții. Pentru mine care-s habarnista șefă la istorie fu mirare mare să descopăr că în Belgia (unde-n primăvară am întâlnit mai mulți evrei decât am văzut toată viața  pe televizor), ca și-n Germania Hoțului de cărți s-o-ncercat exterminarea lor.

Ceea ce-l mută pe Joseph direct și definitiv  în inima de cititor fu, ca și la Oscar, inocența, umorul cu care trăiește drama. Despre steaua galbenă din piept vorbește ca despre steaua noastră căzătoare. Toate comentariile sale sunt savuroase indiferent cât de crunte sunt realitățile pe care le descriu. Pentru a-l proteja, familia îl plasează la o contesă, acolo micuțul este dezamăgit că doamna Sully, contesa, deși e de familie veche este foarte tânără or că era o mare doamnă a societății dar nu  mai înaltă decât el.

Toate personajele din roman sunt luminoase, doar în parte datorită aurei pe care le-o oferă Joseph, în rest e eroismul unor oameni care s-au împotrivit terorii cu toate riscurile ce s-au născut din asta. Părintele Pons, cel care îl va primi de Joseph, era prea mare riscul de a fi descoperite adevăratele sale origini în casa contesei, apoi farmacista Marcelle care-n mintea mea s-o suprapus imaginii Rosei Hubermann, muierea rea de gură și inimă uriașă. Tot pe linia Hoțului de cărți, prietenul cel mai bun al lui Joseph este Rudy, exact ca Rudy al Lieselei, dacă în povestea lui Zusak eticheta era Saukerl/Saumensch, aci e Schlemazel.

Cum povestirea are  puține pagini și cum cel puțin unul dintre cititorii mei se va intersecta cu  aceasta, o să închid aici detaliile. Vă recomand din toată inima să accesați un format electronic al cărții, veți petrece  un ceas or două de emoții dintre cele mai faine, de alea cu lacrimi și zâmbet.

Am avut o revelație în ce privește dragostea mea pentru Schmitt. Eu îs cam făr de dumnezei, dar modul în care abordează tema omul ăsta e absolut fascinant. De-aș fi preot aș predica din cărțile sale dumnezeii. Cel mai frumos mod în care subiectul acesta poate fi tratat este dragostea, întâi de toate dragostea de oameni și apoi un drag față de Un Ceva. Am mai amintit câtă lumină era în jurul părintelui Teofil când vorbea despre conversațiile sale cu Dumnezeu apăi Doamne îs prea faine versurile astea ca să nu le împart cu tine. 
Așa e dumnezeul din Oscar și tanti Roz, așa e dumnezeul lui Joseph, primul creștin, cel din urmă evreu.

Este un moment în carte, Joseph avea șase ani parcă ( ajuns în paza părintelui Andre o  trebuit să-și inventeze o altă viață, altă religie, alți părinți, altă vârstă) și calcă într-o biserică creștină pentru prima dată:

Mi-era teamă că, atunci când o să ating apa sfințită, o să răsune între zidurile astea o voce mânioasă Copilul ăsta nu-i creștin, e evreu!

M-o tăbărît două întâmplări petrecute identic pe când aveam de trei ori vârsta băiețelului din poveste. Am mers la Iași la Cuvioasa, am stat de două ori la rând câte o zi și o noapte, de două ori la diferență de câțiva ani și când am ajuns în sfârșit în fața moaștelor am făcut repejor stânga-mprejur pentru cale-ntoarsă, îmi tot imaginam cum o voce va răcni piei, păcătoaso!

Ar trebui să mut aci toate rândurile cărții, gândurile micuțului evreu în căutare de identitate spirituală sunt pline de farmec și  frumusețe Discursul depășea capacitățile mele intelectuale. Dumnezeu era unul, apoi doi - Tatăl și Fiul - și uneori trei - Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Cine era Sfântul Duh? Un văr? 

Știți că există pe lumea asta oameni, preaslăvitori de dumnezeu, cărora de li s-ar povesti rândurile de mai sus și-ar face 5 cruci, ar arunca  un Piei Satană  cu năduf și ar jura că ești trimis acolo să-i smintești?! Nu cred să fi întâlnit ceva mai trist de atât.

Dacă potopul continuă, dacă nu mai rămâne niciun evreu care să vorbească ebraica în toată lumea, voi putea să te învăț. Și tu vei transmite asta mai departe.
Am aprobat dând din cap. Cu o voce tremurătoare, am exclamat cu însuflețire:
- Atunci am putea spune că sunteți Noe și eu fiul dumneavoastră!

SURSA imaginii

Crisa dragă, mulțumesc pentru unul dintre cele mai strașnice daruri pe care le-am înfăptuit vrodată! Mulțumesc pentru că după atâția ani încă desenezi în viața mea cu lumină!
Șă-ți fie aniversarea aceasta bucurie și liniște și rost!
Te iubesc!