Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa spun învățații, cine-s io să-i contrazic? Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la Loto, patru copii, vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile, poate va sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.
Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!
- Ce-am mai întârziat și ăst episod. N-o vrut să se dea scris.
*
Unul dintre cele mai luminoase tablouri din ianuarie fu zărit chiar în prima zi a anului la soră-mea acasă.
O slăbit frumos cele douăzeci de kile ce-s și la mine cu plus, e senină, are al doilea job și băieții cresc.
În timp ce ea-mi spunea că tare nu se pricepe să-și aranjeze casa și eu încă mă minunam că un cămin mai grozav decât cel curat nici nu există, mi-am amintit de începuturile lor și de cât de frumos au dospit împreună. Nici nu l-o iubit din prima, probabil nici din a doua, nici din a noua. Nici eu. Toate gândurile ei erau la C., studentul cu barbă neagră și ochi albaștri. Ale mele la faptul că-i băiat bun și băieții nedefecți nu-s pentru noi niciodată. Atrăgeam dramele, bocetul, suferințele or el era luminos și blând și cald cu normă întreagă.
Apoi, cumva, s-au mutat într-o cameră și ca să fie siguri c-au scăpat de-o grijă au umplut-o c-o canapea de nu mai era loc nici pentru toate picioarele musafirilor. Și-mi zicea că n-au ce vorbi în ceasul ăla de după navetă, în care ea nu pica epuizată pe canapea uriașă, vișinie.
Apoi i-o ales un băiețel și încă unul. Navetele și casele s-or schimbat. Vorbele nu mai încăpeau în ceasul ăla în care ea nu pica epuizată pe canapeaua ce nu mai era atât de mare într-o cameră nouă, uriașă. Și mă șoca de fiecare dată zarva: țipăt de mamă, nu-ul copilului mic doi, revolta celui mic unu, dar mai mare și oboseala infinită. Absorbeam mereu energii nepozitive și mă bucuram că drumurile ni se intersectează doar de două ori pe an.
În ziua aia în care lui îi uram din toată inima la mulți ani am ajuns la capătul unui drum lung. Ne povestea plin de emoție cât de dificil o fost Moș Crăciunul ei, fața ei zicea că misiunea îi tot imposibilă, dar ce bine că în sfârșit o ajuns să simtă că nu darul în sine contează, băieții sunt tot mai mari, chiar de-s încă oameni mici și casa e atât de curată, exact ca în visele mele. Canapeaua cea veche a primit o schimbare la față, după peste un deceniu de vișiniu, acum e crem. Întinsă pe ea toată nu pot să cred că povestea a început atunci când pe lângă nu mai era loc nici de un genunchi dezgolit. Și, acum , iată, mai încap încă trei surori de ale ei gemene și tot mai rămâne loc d-un dans.
Nici nu tre să mă teleportez în viitor ca să-i văz copți, relația lor pe când pruncii zbura-vor. Nici ea, nici el, n-au sacrificat vieți pentru ei, poate doar multe nopți, așa cât juma de viață-ntreagă. Amândoi și-au iubit profesiile și au investit în ele. Poate la fel de mult pe cât au fost eforturile de mari pentru o relație care să nu se urnească doar din inerție, ci să crească așa cum le-o fost promis de la prima întâlnire divină, între ei trei. Căci, da, e una dintre acele familii din care Dumnezeu nu doar că apare-n fiecare duminică la slujba din biserică și-n toate serile la rugăciune, ci și-n toate clipele.
E sora mea mai mică și-mi poartă dintotdeauna toate grijile pe care eu nu le am. Îmi trimite de doi ani regulat anunțuri de angajare și mesaje cu: Ai grijă, o să mori de foame la pensie! Mă cicălește cât diriga, mama și soacra la un loc.
N-am înțeles niciodată mai limpede cum pruncii sunt oglinda părinților până pe 1 ianuarie 2021. Aș fi jurat că-s doar vorbe, făr de fapte-n teoria asta. El e emoționat de o surpriză pentru ea, încă una-n peste douăzeci de ani de împreună, ea e zâmbet, omuleții lor sunt în echilibru.
Mi-i uimire continuă emoția lui. Ambii părinți și-au lăsat ultima suflare în brațele sale, o adunat bucăți de oameni cu fărașul dintre fiare contorsionate, dar e emoționat pân la lacrimi de o poșetuță roz pregătită pentru doamna sa.
Nu s-o văzut în stare să conducă o mașină, cum nici eu nu mă văz. Deh, credința tatei strămutată întreagă în noi. În ziua examenului a îmbrățișat-o strâns și i-a spus că-i foarte bună și că are încredere în ea. După examenul luat el s-a foarte mirat.
- Cum de l-ai reușit, chiar nu înțeleg!
- Păi, nu mi-ai spus că-s bună?! Te-am crezut ș-am fost!
Apoi într-o zi am simțit o nevoie teribilă s-o sun. Nu-i printre activitățile mele preferate, tocmai din cauza predicilor despre care povesteam. În clipele alea am primit un telefon în care-mi spunea că o intrat cu viteză mare într-o curbă și de nu era el lângă ea, se răsturna periculos. Și el unde-i amu? întreb. O plecat acasă cu autobuzu, da' sigur mă bodogănește încă despre cât de neatentă am fost și despre consecințe, îmi povestește amuzată. C-așa-i ea. Îi anticipează corect toate reacțiile și nici că-i mai pasă. Am cheltuit toți banii, o să se și oprească din muștruluit la un moment dat, nu?! Eu zic că merită să-mi satisfac și moftul ăsta.
- Sor-mio, cum să-ți decorezi căminul? Cu bucurii curate, e atât de simplu!
_________________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu