Încerc să sucesc criteriile de selecție a cărților ce vor ajunge-n Top 10. Cu 5 steluțe, de erau citite la-nceputul anului, n-aveau nicio șansă în clasamentul întocmit în fiecare decembrie pentru lecturile anului. Oricât de grozavă ar fi o scriitură, peste emoția ei se vor așterne alte și alte povești. Poate voi ajunge la o nominalizare mai puțin subiectivă astfel. Tărăboiul se mută acuș pe cărțile de 5 steluțe ale unei singure luni. De ce să fie simplu, când poate fi atât de complicat?
De ce astă carte
Despre Măștile fricii am citit prima dată la Petronela Rotar, furnizorul meu principal (ș-al altora, mulți) de recomandări. Întâi mi-am trecut romanul pe lista de dorințe. Când PR o revenit a doua și a treia oară am mutat titlul direct în coșul de cumpărături, ăla cu ce bine că vin cărțile amu când n-am bani.
În minte mi-o rămas, făr de motive, că-i scriitura unei italience. M-am dumirit că autoarea fricilor îi româncă tot cotrobăind după cine a făcut traducerea. Am rămas făr de grai adăugând pe lista scriitorilor preferați încă un român. Tre să-mi fac o misiune din a-i descoperi pe toți grozavii ăștia, cu care-mpart aceleași timpuri.
- Martie fu sărac în lecturi, asta de nu inventariez legislația rutieră. Am citit doar 30 de pagini pe zi când norma mi-i 50.
***** Despre FRICI, adică despre NOI
Am început Măștile fricii pe 1 martie, undeva imediat după ora zero. Mi se tot rostogolea în cap fragmentul care deschide romanul și abia așteptam să-i aflu povestea. Este probabil cea mai teribilă (știu că-i deja un superlativ, dar am simțit nevoia să-l întăresc așa, pleonastic) lectură a anului. Prin durerea pe care mi-o azvârlit-o la fiecare rând mi-o amintit de scriitura Ralucăi Feher din Să nu râzi :((. Sunt ceva asemănări între cele două teme, dar ar însemna să dezvălui dintre misterele celui de-al doilea de-aș detalia.
Ziua cea mai fericită din viața mea a fost nu cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu.
Se face luna de când am deschis și închis cartea fricilor. Am crezut că-i un răgaz suficient pentru a-mi aduna cuvintele, pentru a se decanta dintre răvășiri. Nu este. Deloc nu e.
De-ar exista un computer care să-mi analizeze deciziile din viață, 90% dintre ele ar avea punctul de pornire în frică. Am simțit asta mult înainte de întâlnirea cu Măștile, lectura doar mi-o întărit convingerile. Da, iară, și pe scriitura Cameliei Cavadia fui într-o călătorie dureroasă printre propriile povești. Să nu ai frică nu înseamnă să ai curaj îmi repeta obsesiv Iona, iubitul meu din altă viață, pe când groaza de a-l părăsi era mai grea decât tihna ce ne-ar fi adus-o amândurora depărtarea.
Puține lucruri le faci pentru că așa crezi că e bine, le faci de fapt pentru că nu poți altfel. Pentru multe dintre greșelile noastre, nu există explicații care să aibă sens. Există doar slăbiciuni pe care nu le poți învinge. Pentru că nu poți schimba în totalitate ceea ce ești. Oricât te-ai strădui. Întotdeauna rămâi ceea ce te-ai născut să fii.
Oare ce-ar gândi mama și tata de ar citit cartea asta? S-ar recunoaște în oglinzile ce le sunt atât de fidele? Ei sunt părinții celor trei copii din carte, chiar două fete ș-un băiat, exact ca noi. Nu, nu ar găsi similaritate. Nici în bețivul care-și terorizează fizic pruncii, nici în abuzul verbal, nici în fricile care le guvernează copilăriile. Nici în femeia care prin supunere aprobă atrocitățile.
Mi-am ratat cu bună știință toate șansele la fericire. Am fost mereu în așteptarea acelei vieți care să mi se potrivească, dar am uitat s-o trăiesc pe cea pe care o aveam.
De foarte multă vreme mă uluiește nefrica pruncilor de-i am în preajmă. Mamă-sa și tată-su zbiară, urlă, îi căsăpesc, dar ei sunt senini. N-au frică. Traume îs, chiar de nu le văz. Astfel de momente îmi reamintesc groaza ce-o aveam la intrarea tatei în casă și cât ne străduiam toți trei să devenim invizibili. Cât mă rugam să nu vină acasă, nu ceream să moară pentru că era păcat și în mintea mea de atunci lista bisericoasă era mai importantă decât ce simțeam.
Camelia Cavadia mută între paginile sale o astfel de viață. O familie în care figura paternă dirijează prin teroare poveștile tuturor. Ema, Sofia și David sunt oamenii care răzbesc spre maturitate schingiuiți. Ema e naratoarea, adică avem acces deplin la jurnalul ei. N-am prea plăcut-o pe Ema. M-am regăsit în multe dintre gândurile și nesimțămintele ei. Este căsătorită, are trei copii pe care nu-i iubește și un bărbat minunat. Și-i nefericită. În toate spețele în care gura lumii ar paria pe fericiri și roz bombon, Ema bifează tonuri cenușii, neîmpliniri și făr de fericiri. Nu-mi amintesc de o altă scriitură care să fi înfipt atât de adânc și de milimetric bisturiul în traumele transgeneraționale. Deși-i o temă care mă fascinează puține lucrări s-o abordeze am nimerit pân amuș.
Și ca să nu continuu să bat câmpii într-un ghiveci deplin, să rezum pe foarte scurt Măștile fricii. Un tată moare, o fiică se bucură, apoi ș-un fiu. Mai rămâne o a treia copilă, care nu-i chiar de partea asta a baricadei. Ș-o nevastă, care-i taman dincolo. Evenimentele nu se petrec cronologic și nici nu-i nevoie. Trecutul e veșnic, fără doar și poate un prezent continuu. În copilărie loviți cu violență, privați de afecțiune și permanent sub teroarea fricii, cei trei oameni mici devin peste ani trei oameni mari asociali și pe alocuri antisociali. Abuzatorul a murit cu mulți ani în urmă și ar fi fost în teorie vreme prielnică vindecărilor. Partea aceasta cu fantoma care dăinuie din moși strămoși în urmașii urmașilor, blestemul transgenerațional, m-o năucit. Suntem produsul istoriei familiilor noastre defecte și Camelia Cavadia nu folosește mănuși, diplomație, draci, laci. Grozavă punere-n scenă! Nu știu de ce a ales să-și lase toate cele trei personaje prizoniere unei sorți potrivnice. Poate pentru că asta-i proporția și-n viață pentru nevindecare. Finalul mi-o zdruncinat zdravăn credința că totu-i posibil. Pe cei doi părinți nu-i văz victime, deși sunt în exact aceeași măsură. Posibil pentru că mă strădui de vreo doi, trei ani, făr de izbânzi, să-mi privesc propriile rădăcini printr-un astfel de filtru.
Despre steluțe
Abia aștept să citesc și celelalte volume, unul e pe drum, semnate Camelia Cavadia! Aș zice c-am găsit cartea anului, nu doar a lunii.
Poate cel mai mult din întreaga carte, o voi reciti pentru proiectul special al lui decembrie, m-o atras finalul. Iubesc poveștile ce se termină ca-n viață, făr de au trăit fericiți pân la adânci bătrânețe. Este ceva care m-o-nduioșat pân la lacrimi, bine, nu-i ca și când n-aș fi bocit toată cartea. M-o dus cu gândul la unul dintre episoadele cu crime. Când se crede că nu există niciun supraviețuitor în urma atacului atroce și-i trece pe toți prin fața camerei de filmat, zdrobiți, însângerați, bucăți, imaginea se oprește într-un final pe o mânuță mișcătoare de prunc ș-o rază de lumină ce-i răspunde la joc.
Personajul care mi-o rămas durere e Victor, soțul Emei. Mă bucur că într-un roman atât de încărcat emoțional există o icoană lumină. Inițial mi s-o părut complet nerealist portretul bărbatului, apoi mi-am dat seama c-am și eu unul acasă, deci nu-s chiar cai verzi pe pereți.
De obicei crezi că ai timp, că ceea ce ai stricat azi ai timp să repari mâine, că tot ceea ce nu ai spus azi, vei avea timp să zici mâine, poimâine, cândva. Dar adevărul e ca n-ai. <Am timp, am timp>, îți repeți ca o moară stricată, iar la un moment dat constați că timpul e singurul care-ți lipsește. <O să spun>, <O să fac>, <o să…>, mereu la viitor, de parcă ăsta e singurul timp pe care-l știi. Însă el, mârșavul, N-O SĂ te aștepte niciodată. E singurul care-și vede de treaba lui, fără să încetinească.
Mă-ntreb cum o fi lectura asta pentru un cititor care nu se oglindește-n analiza Cameliei Cavadia. Aș îndrăzni să presupun că încă, din fericire, nu s-o inventat omul ăla pe care să nu-l doară. Eu clocotesc de neputință. Sunt ei, și mama, și tata, răul din ei se hodină-n mine și nu-i nicio scofală că știu asta.
- Măștile fricii, Camelia Cavadia. Editura Trei, 2016, 233 pagini.
- Cine mi-a ucis fiul? Dosarul Frumușanu-Crăiniceanu se redeschide ****
- Flăcări, foc, arderi interioare... - Simona Ardelean **
- Devenirea - Ovidiu-Dragoș Argeșanu ****
- Mobilul - Stephen King ***
- Ghicește-mi în cafea - Victor Ion Popa *****
- Omul care vedea dincolo de chipuri - Eric-Emmanuel Schmitt ****
- Felix și izvorul invizibil - Eric-Emmanuel Schmitt ***
- Contorsionista - T. O. Bobe ***
- Oameni anxioși - Fredrick Backman ****
- Trei zile - Anders Roslund ****
- Omul de castane - Soren Sveistrup ****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu