JURNAL DE NEȘOFER #5

Urmează o pauză mai lungă la seria aceasta. Voi reveni la finele lui iunie.  Năzui să-mi pot acum aduna gândurile pentru a arhiva toate nezisele. Nu-i deloc tema mea preferată șoferia. Am o furie care mi se tot declanșează ș-atunci scriu cu-nverșunare și deși e imaginea clipei, totuși îi deformat realul. 

*

Sunt omul cel mai puțin ambițios pe care-l cunosc.  Ultimul vis l-am avut în urmă cu doușcinci de ani: să intru la o facultate grea. Și-nainte de el, în liceu, un 10 la matematică ș-un 9 la română. Atât au fost de importante pentru mine atunci,  de acum nici nu-mi amintesc de mi le-am împlinit or ba în cei 4 ani în care mi-au fost țelul suprem. 

În clasa a IX-a când era să rămân corigentă la matematică pe vară (și la chimie) profa mi-o zis c-ar trebui să-mi fie rușine când matematica e atât de ușoară și eu sunt un copil de 10. Adevărul e că iubisem matematica pân să n-o sufăr pe bunicuța care ne-o preda și la care 8 era nota maximă. Am iubit-o și pe ea ulterior, chiar de n-am ajuns la zecele ăla de mi-o zis că-l am în sânge. Parcă n-am ajuns, chiar nu mai știu. 

Proful de română avea o legătură atât de anapoda cu literatura încât mă înfuria. Degeaba citeai un roman dacă nu-ți aminteai ce culoare avea fusta de la pagina 57. Și la el 8 era nota cea mai mare, cât un infinit mai mic. Acolo am năzuit un 9, pe care parcă l-am și avut scris în carnetul de note. Sau nu. Sunt singurii profesori, cu excepția dirigintei, ale căror nume mi le amintesc din cei 4 ani. Doamna Pastia și domnul Neagu.  

Am făcut paranteza asta atât de mare doar că să așez în context ce s-o petrecut zilele trecute. M-o pălit dorința să iau 26 de puncte la examenul de teorie rutieră sau să-l pic. Adică nu vedeam nicio cale de mijloc. Gândul că exista varianta cu 24 de puncte îmi năștea instantaneu rău fizic. Mă și amuza faptul că peste extrem de puțină vreme nu-mi voi aminti rezultatul acesta, care devenise de viață și de moarte, dar io când intru în ambiție, nu mai ies din ea. 

Mi-a fost foarte greu să învăț ceva, orice, după atâta amar de vreme. Și m-am comportat exact ca la toate școlile pe care le-am urmat. Am devenit tocilarul suprem. M-am dus la toate orele de legislație, și multe după, am trecut de două ori prin toate testele manualului, mi-am cumpărat abonament la un site care să mă ia la-ntrebări. Apoi am găsit unul gratuit (mulțumesc, Crisa!) care să-mi explice răspunsurile greșite. Și m-am dus la sală în momentul în care se adunaseră două luni de la prima întâlnire cu materia cea nouă și eu trecusem prin aproape 8.000 de întrebări. Nu-mi amintesc de vreun domeniu în care să-mi fi fost atât de greu să pricep stilul. Zi lumină am înjurat întrebări capcană-n care picam și de trei ori consecutiv.  

M-am dus la examen, am bifat corect cele 26 de întrebări ș-am fost întregit dezamăgită. Mi-au picat cele mai ușoare întrebări din lume și la mecanică și la ecologie și la calea ferată și la depășiri și la prim ajutor și la prioritate și la indicatoare. N-am avut nicio întrebare din contravenții  ș-aproape c-am plâns de ciudă. A fost o trăire suprarealistă, mă uitam la întrebări și mă tot așteptam să-mi spună cineva că-i o farsă și examenul nu a început încă, ci doar o simulare. 

Când m-am dus la Proful de legislație,  cu o cutie de bomboane, nu-i puteam mulțumi cu o donație cum am procedat la scoalarutiera.ro, cu văicărerile am și început. Nu pricepea omul ce se-ntâmplă. M-o întrebat la sală doar de alde: cine-i indicatorul galben și la calea ferată am avut roșu și la intersecție erau un cedează ș-o prioritate și la mecanică am avut uzura pneurilor și la ecologie drum cu lucrări și la tunel luminile. N-am avut nici măcar jumătate de întrebare despre sancțiuni sau tramvai. 

- Păi, ce,  la întrebările grele nu știați toate răspunsurile corecte?!

- Păi le știam,  dar ei nu știu că le știam.  

Ș-apoi ne-am contrazis pe teoria lu' Profu' că tot ce știi e ușor și io am început pomelnicul: în raza indicatorului înseamnă la ei că lângă n-are efecte, aproape înseamnă mai mult de 25 metri, să urci panta e o capcană, panta doar se coboară, să reduci la limita de siguranță viteza pe piatră cubică, dar nu și la ceață, atenție sporită nu înseamnă prudență...

Așa că din toată etapa aceasta singura satisfacție mi-i semnalarea administratorului școlii rutiere a unui răspuns greșit. Infinită bucurie comparativ cu cele 26 de puncte oficiale.

Pe 8 iulie am programat traseul. Din cele 30 de ore de conducere mi-am lăsat 4 la cutia milei pentru că pur și simplu n-am vrut să mai aud de ele. Între sală și traseu există o pauză de 2 luni și mă bucur, chiar dacă-i ilegal, că am ales oamenii care-ți oferă libertatea să ți le programezi singur înainte de sală și înainte de traseu conform propriilor nevoi. Instructorul meu mi-o zis că mai am nevoie de încă 20 de ore și pur și simplu m-o prăbușit vestea, nu că aș fi fost eu foarte optimistă. 20 de ore suplimentare înseamnă 10 milioane, adică încă jumătate din prețul întreg al școlii. I-am zis că-n vecii vecilor nu mai cheltui atât. Mi-o răspuns că reexaminarea la traseu picat înseamnă încă 2 luni de așteptare și costă 5 milioane așa că încă mă gândesc cum dracu să fac. 

Am început să urmăresc pe YouTube un instructor auto din Timișoara (Doctor de permise) și chiar dacă nu-i deloc activitatea mea preferată îl ascult cu plăcere. Se aseamănă în multe puncte cu instructorul meu și unde nu se întâlnesc îmi tot dă răspunsuri la ce-i în neregulă cu mine. Mulți ani am crezut despre mine că nu sunt în stare să conduc. Eu de m-aș fi dus la o școală în tinerețe n-aș fi făcut-o să învăț ci ca să-i demonstrez lu' frate miu că nu sunt în stare. Acuș la bătrânețe nu s-o schimbat decât destinatarul  căruia mă adresez. Să-i arăt lu' B. pentru totdeauna că io nu pot și să nu mai insiste. Cumva pe aste premise conflictul e pe cale să explodeze: mi-i credință că nu-s capabilă dar parcă nu-s chiar atât de paralelă-n practică. 

Ieri am auzit la instructorul YouTube despre un exercițiu pe care îl practică sportivii de performanță și care a devenit deliciul clipelor mele: să-ți imaginezi că urmezi traseul perfect, făr de greșeală. Așa că-ntimp ce scarpin o pisică în fund sau învârt arpacașul într-o oală pentru căței mintea mea este la semafor, scot din viteze, iau piciorul de pe ambreiaj, nu și de pe frână, când mai sunt 5 secunde de roșu nimeresc din prima treapta 1, motorul n-o murit, n-am ieșit pe lângă bandă, n-am oprit forțat în curul unui pieton, ci doar iau ușor virajul la stânga, apoi nimeresc perfect și treapta 2, opresc lin la trecerea de pietoni următoare și când să pornesc îmi schimbă instructorul pe treapta 1 că io iară porneam cu 2. Nah, nu-i exercițiul perfect, dar e mai mult decât am făcut vreodată real. Apoi o iau de la capăt. Sunt într-un sens giratoriu, toată lumea respectă regulile, eu sunt în fața lui un cedează, apoi intru fericită pe prima la dreapta, îs două zebre, da nu-i nimeni pe lângă ele și se aude instructorul: am zis pe a doua ieșire, dar merge și asta acum.  Nah, nu-i exercițiul perfect, dar e mai mult decât am făcut vreodată real. Apoi o iau de la capăt...

La sfârșit vreau să-mi scriu aci poate cel mai frumos moment pe care l-am trăit cu instructorul ș-au fost foarte multe. Mă simt extrem de protejată lângă el și-ncele mai multe clipe sunt relaxată ș-atunci ne hlizim pentru toate câte-n lună. Când mi se urcă dracii, furia, dezamăgirea pân la cer și nu se mai înțelege cu mine îmi arată câte un Cupăraș. În acel moment abia trecusem pe lângă o mașină roz spre mov, un lila mai închis, și mă gândeam că-i culoarea ce tre să vază B. că mi-o doresc. 

- E cel azuriu de pe stânga, îl vedeți? Vă imaginați cum ar fi dacă i-ați desena gene la faruri?

M-o uluit. În primul rând era culoarea pe care o mai văzusem o singură dată, recent, și-mi plăcuse grozav. Apoi abia povestisem cu B. că-mi trebe o culoare la care să se potrivească două gene și trei fluturi. Șocul a fost mare pentru că nu-s o domniță, nu port fuste de tul și pantofiori de lac. Eu nici măcar nu mă cheptăn în toate săptămânile și din adidașii de la Crisa și pantalonii de la SH n-am mai ieșit de vara trecută. N-am nici măcar un capăt de ruj prin dulapuri. 

- M-ați lăsat fără de cuvinte, nu doar pentru că ăsta este visul meu, ci pentru că deja am 10 euro în plicul către cei 3000. 

Întâmplarea m-o purtat într-un trecut identic.  Cu vreo 3 ani în urmă trebea să mă-ntâlnesc cu B. într-o stație de autobuz  și să mergem împreună să-mi aleg o bicicletă. Eu nu doar c-am ajuns mult mai repede, dar am nimerit făr de el și magazinul. Așa că atunci când o sunat neliniștit de m-am rătăcit și i-am răspuns că sunt în magazin continuarea lui fu: și ți-ai și cumpărat deja o bicicletă de fete. Nu-s o domniță, nu port fuste de tul și pantofiori de lac. Nici măcar nu mă cheptăn în toate săptămânile și din adidașii de la Crisa și pantalonii de la SH n-am mai ieșit de vara trecută. N-am nici măcar un capăt de ruj prin dulapuri. Dar mi-am ales atunci o bicicletă roșie cu flori albe și coșuleț. 

✔  Prima filă a lui Dacă și eu pot, apăi nu există nu se poate este AICI, a doua îi ASTA, a treia e ACI și numărul patru e ĂSTA.