Cărțile zic să-l trăim pe Acum, momentul prezent, cu Bucurie. Trece repede și dus rămâne pe vecie. Dacă așa spun învățații, cine-s io să-i contrazic? Clipa aia de-o aștept cu garanția fericirii: marele pot câștigat la Loto, patru copii, vacanța în Patagonia, propria cofetărie, cincizeci de kile, poate va sosi la mine taman când îs în cimitir or nici atunci.
Mozaicul Bucuriei se vrea o paradă a Acum-urilor adunate-n lună, diluate de trecerea clipei, dar biruitoare în lupta cu episoadele cele negre or grele. Defilarea va avea loc pe fiecare cinci al lunii. Să ne fim Bucurie, dară!
*
Am o nouă distracție. Una care-mi dă mari bătăi de cap, da-n aceeași măsură, chiar mai mare, mă relaxează. S-o-ncheiat prima săptămână plină cu ore de legislație rutieră și o a doua goală, făr de ele.
Pe 9 martie se împlinesc fix doi ani de când șed acasă făr de sarcini. Nu mi s-o părut nimic grav în asta, ba sunt sigură că pot trăi exact așa netedă pân la capăt. Ei bine, în aste condiții în care singurele problemele de rezolvat cu neuronii fură de să fierb patrupezilor arpacaș ori orez, școala înseamnă dureri de cap, uneori insuportabile. Deschid cartea cu mașini, pac durerea. Intru în sala de curs, pornește bubuiala în capu-mi instantaneu.
Nu mi-am dorit niciodată permis, mașină nici atât. Frate-miu de vreo 20 de ani mă tot îmbie. Pân la urmă n-o scăpat, tot el o plătește. Nici pe B. nu l-am bătut la cap să conducă patru roți până cele două n-au devenit imposibile pe drumurile dinspre Lidl spre casa de la 5 kilometri și spinarea nu mi-o cedat de la cărat borcane grele. 40 de ani ne-am descurcat amândoi mai mult decât onorabil făr de mașină, acuș de când o aveam de-i pe butuci suntem făr de mâini și făr de picioare.
Nici acum nu mă văz în stare să țiu un volan, dar îmi doresc un Mini Cooper și poate că de n-oi lua permisul chiar îmi cumpăr unul de jucărie, nu actul de jucărie, ci Cupărașu.
Mă-ntorc la școală căci despre asta este Bucuria lui februarie. Sor' mea m-o-ncurajat de la început, chiar de nu-l iei, măcar mai te întâlnești și tu cu oameni. Nu i s-o-mplinit profeția cu oamenii decât pe sfert. În prima zi furăm vreo zece, apoi au tot dispărut de-n zilele patru și cinci am fost doar eu cu proful. Ceea ce trebuie să recunosc îmi place grozav. Mă gândesc cu tristețe cât de oribile mi se păreau orele acestea unu la unu în facultate și cât de faină ne-ar fi școala de-am avea dreptul la ea mai târziu, când suntem mai greu de intimidat. Din fericire în noile generații d' alde mine cap plecat nu crez să mai existe.
În primele zile nu m-am prea putut concentra. Fiecare cursant este la alt nivel, fiecăruia i se acordă atenție, ceea ce mă căpiază. Când îmi venea rândul proful trebuia să explice ca la proști pentru că eu nu am viziune și nu-mi poci imagina spețele, mie tre să mi le desenezi. Așa că un coleg era camionu, un altul tramvaiul și proful polițistul. Și după ce mi se expunea cazul mă trezeam întrebând: am uitat cine ați spus că sunt și unde stau. Așa că o lua de la capăt. Muta scaunul mai la dreapta ori mai în spate, mă asigura că-s autoturismul care vine din față și mă lovea direct în plex: treceți sau opriți? Mă gândesc și vă spun acuș era răspunsul meu standard căci tot nu înțelegeam ce-i cu mâinile polițistului. După ce toți cei care se prăpădiseră de râs își reveneau în simțiri eu îmi puneam palma dreaptă în fața ochilor, degetul mare îl întindeam orizontal și declaram învingătoare: eu trec, scaunul din spate stă pe loc. Căci da, pân la urmă proful m-a învățat schemele polițiștilor cu mâna și degetele așa că-n timp ce colegii mei bifau chestionarele cu viteza luminii eu îmi băgam mâna-n ochi căutând în degetele ei răspunsurile corecte. Și-i cam drăcia naibii, că io nu știu repede care-i stânga și care-i dreapta. Tre să mă gândesc întâi care-i mâna cu care scriu, s-o exclud, căci ailalta e stânga și abia apoi trecem la chestiuni mai complicate.
La chestionare greșesc jumate și când le fac a doua oară le greșesc și pe alea care prima dată au fost corecte. O plăcere ș-o bucurie, vă zic! Chiar mi-am sfătuit proful să facă un documentar cu mine: dacă ea poate, nu există nu se poate! O zis că se mai gândește și pân atunci mi-o dat cursul pe calculatorul de acasă: poate acolo vă este mai ușor să învățați. Chiar îmi este: într-o săptămână l-am instalat și l-am ținut închis.
Abia aștept să adaug noi file jurnalului acesta. Presimt că pe lângă ce urmează, ce fu îi nimic.
__________________________________________________
În arhiva colecției, trimiterile spre celelalte povești:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu